Niciodată nu-i târziu

Când 25% din amici
M-au îndemnat să îmi urmez destinul,
I-am ignorat și-am așteptat aici
Să-mi îndulcesc secunda cu pelinul.

Mi-am făcut frați, prieteni și dușmani,
Am bătut palma de sute de ori,
Am lăcrimat zile în șir, chiar ani
Așteptând ochii verzi, să-mi dea fiori.

Din lacrimile toate-am scris poem
În nopțile pustii și înnorate,
Am îndurat arsuri ca de blestem,
Așteptând clipele înmiresmate.

Acum, când așteptarea se sfârșește,
Când toamnele covoare și-au țesut,
Te-ntorci la sufletul ce te iubește
Cu șase ani mai mult ca la-nceput

dor de noi...

 

 

 

 

 

Şi-aşa de mult aş vrea să-ţi simt făptura
cum mă îmbracă în priviri fierbinţi
şi îmi dezbracă lacrima şi ura
cu sufletul, scoţându-mă din minţi...

E mult de când te-ai dus pe-a ta potecă,
e mult mai mult de când te-am alungat,
din viaţa mea, ca pe o etichetă,
ce-n timp s-a scorojit şi a picat.

Mult prea puţini mai rămân după noapte,
mult prea din zori se întunecă în doi,
e linişte şi pace între şoapte
şi-mi e un dor de tine..., dor de noi...

Tu-mi eşti la fel, cum te-am aflat cândva,
un strop de vis, căzând uşor pe păr,
ce mi-a zdrobit, în taină inima
cu-al tău venin, dulce - mângâietor.

Te du cu bine!

Eu recunosc că sunt ciudată,
Chiar de spui că sunt ce-ţi doreşti,
Nu-ţi pot da dragoste curată
Oricât îmi juri că mă iubeşti.

Ţi-am explicat din prima clipă
Că lupta nu va fii uşoară,
Că nicio vorbă spusă-n pripă
Nu-mi va rămâne-n inimioară.

Eu recunosc, nu-mi este teamă,
De adevăr nu mă ascund
Ochii lui verzi mereu mă cheamă
Sub orice văl vreau să m-afund.

Ţi-am spus, pe mine cu minciuna
În veci n-ai să mă cucereşti,
Eu am şi soarele şi luna
Degeaba-ncerci să zăboveşti.

Eu recunosc că sunt ciudată,
Nici nu pretind să-mi dăruieşti
Ceea ce nu-mi poţi da vreodată
Fiindcă... nu vreau să mă iubeşti!

Nu vreau să-ţi pierzi timpul cu mine,
Nu pot să-ţi dăruiesc nimic!
Te du pe drumul tău, cu bine!
Atât mai am de-acum să-ţi zic.

Eu te credeam Apollo!

Uimită de-ntuneric şi de minciuni sfruntate

Întreb toţi cunoscuţii ce mă ştiu ca pe-o carte,

Mă minte şi oglinda, chiar sunt o vrăjitoare,

Lovesc cu-a mea iubire, aprinsă şi vă doare?

Lacrima mea ucide? Iubirea mea loveşte?

Oare în astă lume, iubirea se plăteşte?

Din lumea mea de vise totul părea curat,

De-aceea am iubit, cald şi adevărat.

Am iubit o statuie cu sufletul de gheaţă,

Azi am descoperit-o, astăzi de dimineaţă.

Mă simt o sugativă plină de-al ei venin,

Şi mă întreb de ce, de ce primesc doar chin?

Privesc din nou oglinda, total nedumerită

Şi întreb toţi amicii, de ce am fost sortită

Să iubesc o statuie cu sufletul de gheaţă?

Ei îmi răspund oftând: "se mai întâmplă-n viaţă".

Păcăleala m-a învins

Poate că v-aţi aşteptat
Azi, să scriu o păcăleală...
Poate, dar cu-adevărat
Numai în lumea astrală
Mie-mi este mult mai bine...
Poate că mulţi v-aţi gândit
Că-a scrie: "mi-e dor de tine!"
Sau: "cât de mult mi-ai lipsit!"
Sunt doar vorbe goale-n vânt,
Aşternute la-ntâmplare...
Că de fapt... iubirea cânt
Doar ca pe o... cuvântare,
Pierdere de timp, sau poate
O repet fiindc-aş avea
O "roată" pierdută-n noapte,
Rătăcită pe-undeva...
Dragii mei, sincer vă spun:
Păcăleala m-a învins,
Este cruda rea-li-ta-te!
Viaţa peste mine-a nins
Multă, multă nedreptate...
Poate că mulţi ştiţi cum este,
Viaţa asta... uimitoare...
Nu-i mereu ca o poveste,
Nu-i mereu... "Vis rupt din Soare".
Deşi mulţi mă sfătuiesc,
De pe norii mei de vise
Să cobor şi să iubesc
Cu măsură, însă... zise
Sfaturile au rămas
Undeva, în amintire.
Iubesc un suflet şi-un glas,
Nu-i un motiv de uimire.
Să mă schimb? Am încercat,
Dar în cale mi-a ieşit
Un suflet cald şi curat
Şi... spun azi: "m-a păcălit!"
În ochi m-a pus să-l privesc
Într-o zi, anul trecut...
Şi de atunci... îl iubesc!
Asta-a fost!... am priceput
Că Dumnezeu mi-a trimis
Un suflet ce mă-ntregeşte.
Poate sunt prea visătoare,
Dar viaţa nu mă acreşte...
Scriu fiindcă mă simt datoare
Vouă, dragii mei amici
Cei ce mă citiţi mereu,
Vă aştern cu drag aici
Din tot sufleţelul meu
Cuvinte ce-aş vrea s-aline
Durerile-acestei vieţi
Şi pe culmile alpine
Să zburaţi! Iubiţi! Puteţi!

Vă mulţumesc!

Prăpastia a dispărut, raze de soare s-au ivit,
Numai cu-o mână de-ajutor totul în jur a înflorit
Vă mulţumesc, prieteni dragi! Vă mulţumesc că existaţi!
Clipele ieri mi-au fost prea acre, Vă mulţumesc că nu uitaţi
Să-mi dăruiţi cuvânt curat, sinceritate, optimism,
Vă mulţumesc că n-aţi căzut în plasa plină de-egoism!
Că sufletul nu v-aţi vândut, oricât ar fi viaţa de grea,
Tuturor vreau să dăruiesc, celor ce-aţi fost de partea mea:

Ai prieteni... ai de toate

În seara asta mi-e greu,
Se-ntâmplă ceva cu mine
Dar nu ştiu ce Dumnezeu...
Nu mai am idei, nici rime...
Un amic am contactat
O idee să-mi doneze,
De râs cred c-a leşinat...
Şi-a-nceput să îmi tasteze...

Cuvintele i le-am luat

Şi în ordine le-am pus,
Dar până am terminat...
Pe el somnul l-a răpus.



" scrie despre ochelari, şosete, linia 335,
staţia Aurel Vlaicu... şi bicicleta vecinului"







În staţia de metrou
Trei vecini stăteau la sfat,
Pe-o coală de indigou
O cucoană-a leşinat.
Unul i-a luat ochelarii,
I-a tras o palmă discret
Şi i-a spus că bugetarii
Au depus la amanet
Şi şosetele murdare,
Chiloţi, chiar şi sutiene
Pentru a avea mâncare
Şi tot n-au crăpat de lene
Au purtat gumari, opinci,
Izmene în loc de blugi,
Iar în 335
La scaun dacă ajungi,
Şi... n-ajungi fiartă spaghetă,
Fără bani în buzunare,
Pedalezi pe bicicletă....
Recunoaşte că sunt tare!

Colegi de suflet

Un ..."coleg" de suferinţă, prieten, amic...sau frate...
Nu prea ştiu cum să-l numesc...
"De suflet" parcă i-aş spune, aşa l-am simţit... aproape...
Sper... totuşi să nu greşesc,
Nici să rănesc nu-i de mine, dar lumea e diferită...
Şi... un poem mi-a dăruit,
Să-l postez în a mea casă... aici unde-s fericită...
Convinsă-s ca n-am greşit.



metamorfoză

zi muntoasă
când am fost capră
sărind
am ajuns la cascadă
perete vânăt
îndulcit de căderea
incoloră
de sub care ud
am ieşit OM .


acest poem este daruit de domnul Cornelius Rosca

http://corneliusrosca.blogspot.com/2009/02/metamorfoza.html

Iubesc

Iubesc, fără vreun rău să fac
De ce ar trebui să tac?
Oare de ce v-ar păsa vouă?
Iubesc când ninge și când plouă,
Iubesc în zori când mă trezesc,
Visez sau nu, totuşi, iubesc,
Iubesc din suflet, cu căldură,
Cu lacrimi multe și cu ură
Că nu pot iubi și mai mult,
Dar aş iubi încă pe-atât,
Mi-a spus astăzi iubitul meu:
"Și dorul tot de Dumnezeu
Este lăsat, chiar dacă arde
Când dragostea îți e departe"
Iubesc cu inima, aprins
Iubesc cu sufletul deschis,
Iubesc oricând, oricât mă doare,
Nu am de ce să-mi cer iertare,
La fel iubesc și când zâmbesc,
În ochii lui cei verzi privesc,
Iubesc, oricât v-ați consuma,
Cu sufletul și inima,
Cu trupul chiar, dacă se poate,
Iubesc aprins noapte de noapte,
De ce v-aș da totu-n vileag?
Iubesc amar, iubesc dulceag,
Asta e doar problema mea,
Iubesc curat, iar dragostea
Mă face cea mai fericită
Iubesc, chiar dacă nu-s iubită
Și fac asta de ani și ani...
Iubesc prieteni și dușmani,
Iubesc amici, frați, cunoscuți,
Iubesc și cerșetori desculți,
Dar nu iubesc ipocrizia,
Cum nu iubesc deloc prostia,
Iubesc enorm sinceritatea,
La fel urăsc și nedreptatea,
Iubesc enorm și nu vă mint,
Iubesc, numai atunci când simt
Că am de ce și-am și pe cine,
Nu pot iubi chiar pe oricine...
Cu-a mea iubire mă mândresc...
Și îl iubesc, chiar îl iubesc!
Iubesc și sunt îndrăgostită
Iubesc fiindcă mă simt iubită.
N-am de ce să vă întristez,
Deși-mi tot spuneți că visez
Că nu sunt deloc realistă...
Iubesc fără a mai fi tristă.
Iubesc un suflet minunat,
Chiar și azi-noapte l-am visat,
Poate pe voi vă deranjează...
Dar...sigur și el mă visează.