Se face lumină

 

 

Se face lumină, din beznă va ninge,
Se scutură norul de impurităţi,
Se sfarmă durerea, dreptatea învinge,
Se face lumină, prin neclarităţi.

Se face lumină prin negura brută,
Se naşte cuvântul din slovă cerească,
Se scurge în pagini iubirea acută,
 Se face lumină, să ne copleşească.

 

 Se face lumină, scântei albe fierb,

Se spulberă gheaţa din suflete reci,

Se înfiripează spectacol superb,

Se face lumină pe unde-i să treci.

 

 Se face lumină sub scame de nori,

Se scaldă mirajul din crudul apus,

Se leagănă luna alene în zori,

Se face lumină, aşa cum mi-ai spus.

Nu mă cumperi!

Mie veşnic mi-a fost frig...,
Veşnic mi-a lipsit căldura,
Prin şoapte am vrut să strig,
Să depăşesc conjunctura
Sloiului de gheaţă tristă...
Şi-am tot lăcrimat pe ea,
Am devenit optimistă
Zburând pe o sfântă stea,
Gerul crud al dimineţii
M-a pătruns până la ceruri,
Dar prin valurile vieţii,
Din mistere în misteruri
Am clădit un mal de mare,
Printre valuri liniştite
Scăldat în raze de soare,
Din senin atribuite,
I-am dat tot ce-aveam ascuns,
I-am dat viaţă şi culoare,
În inimă mi-a pătruns
Fără semn de întrebare,
Fără geru-ascuns sub stele,
Fără crivăţ şi furtuni.
Leagănul iubirii mele,
Legănat de semiluni
A zburat cu-o stea polară
Într-o lume mai aprinsă.
-De ce-mi faci clipa amară?
-De ce-mi tai aripa-ntinsă?
L-am întrebat într-o doară,
Când era la înălţime...
Mi-a urat... viaţă uşoară,
Alungând ziua de mâine.
Frigul m-a cuprins o noapte,
Şi-nc-o noapte fără stele,
În vise pluteam prin şoapte.
Peste versurile mele
Se-aşternea nota uitării,
Îngropam zilnic securea
Smulsă-n pragul disperării,
Până a-nfrunzit pădurea,
A-nflorit un bob de stâncă
Printre pagini călător,
În inima mea adâncă
Îmi şoptea că-mi va fi dor,
C-am greşit cu difuzarea,
Zborului vânat de-aripă
Ce mi-a adus depărtarea.
Îmi şopteşte, plânge, ţipă...
Nu-mi e frică de-ntuneric
Nu am frică de-anonim
Care-n zborul lui himeric
Mă împroaşcă cu venin.
Lumea mea e prea curată
Ceaţa nu o mai cuprinde
Viaţa nu-mi e plagiată!
Nu mă cumperi! Nu mă vinde!

Doar cu-o moarte sunt dator!

Cine a-întrebat vreodată
Lumea pestriţă şi deasă
Ce trăieşte agitată
Şi-ajunge târziu acasă...
Sau pe cei mai liniştiţi
Cu purtare delicată,
Paşnici şi nestingheriţi...
Voi i-aţi întrebat vreodată...?
"-De ce-i MOARTEA o făptură
Rece şi plină de gheaţă...?
Neagră, inundată-n ură...?"
Voi..., cei ce sunteţi în viaţă...
De ce o jigniţi mereu?
A văzut-o cineva?
Aţi fost voi la Dumnezeu?
I-aţi analizat seva?
Aţi zărit-o voi în zbor?
De-aproape, din depărtare?
"Doar cu-o moarte sunt dator!"
Spune lumea asta mare...
De ce-i puneţi coasa-n mână?
De ce mereu o cerniţi?
Poate că ea tot amână
Sperând să o şi iubiţi,
S-o vopsiţi în alb şi verde,
Sau în roşu de carmin...
Şi-aşa nu aveţi ce pierde
Dac-o răniţi mai puţin.
Cititorule, mă iartă
De m-ai înţeles greşit
Iar de nu, te rog mă ceartă!
Fiindcă eu am îndrăznit
Să te-ntreb fără sfială,
Cu al meu strop de curaj...
Nu cumva mulţi se înşeală?
Nu cumva viaţa-i miraj?
Iar moartea de după viaţă
E faptul cel mai concret?
Un miraj trăit în ceată...
Plin de lipsuri şi regret...
Nu cumva i-am pus pe frunte
Morţii cunună de spini
Dar de fapt ea ne dă viaţă
Pentru-a prinde rădăcini?

Am obosit în astă lume!!!

Chiar nu mai pot! Am obosit!
Am obosit şi nu de ieri!
Din prima clipă am greşit,
Când m-am născut, n-am vrut plăceri,
N-am vrut nimic din ce-i prea mult,
De când mă ştiu, m-am mulţumit
Să tac mai bine şi s-ascult...
Pe-un cearşeaf dac-am adormit
Nu m-am lungit, să-ocup mult loc,
Am vrut să fiu un OM mereu.
Ştiind că viaţa nu-i un joc
L-am invocat pe Dumnezeu,
Am iertat multe şi de toate,
Chiar şi pe cei ce nu merită,
Am îndurat şi zi şi noapte
Cu sufletul arzând pe-o plită...
Ştiu că veţi spune: "eşti o proastă!"
Sau poate doar "lăudăroasă"
Dar...sunt a mea...NU sunt a voastră!
Prin versul meu mă simt "acasă"
Şi-aştern ce simt... mă judecaţi?
N-aveţi decât... loc nu mai am...
Puteţi orice să comentaţi!
Că nu am minte nici un gram,
C-aş scrie numai când sunt tristă...
E libertate, nu-i aşa?
Că nu-s poetă... sunt "batistă"
Vă doriţi? mă puteţi linşa!
N-aţi face rău, aţi priceput?
Eu sunt o laşă, n-am curaj,
Am o fetiţă de crescut...
Doar ea-mi mai dă vieţii miraj...
Poate nu scriu ce v-aţi dori,
Poate nu scriu mereu corect,
Chiar nu-mi doresc să mă adori...
Eu, m-am născut... asta regret.
Mă oboseşte răutatea,
Avaritatea, nepăsarea,
Tupeul mult şi nedreptatea,
Doar în vers găsesc alinarea...
În vers stropit cu lacrimi multe,
În vers valid sau invalid
Nu vă recit, nu vreau s-asculte
Vreun curajos sau vreun timid.
Şiroaiele din ochii mei
Nu curg pentr-un motiv anume
Deşi-mi vine să ţip spre zei:
Am obosit în astă lume!!!
Să mă-nţelegeţi? nu-mi doresc
Nu vreau nici să mă mângâiaţi,
Încerc să supravieţuiesc...
Iar de nu pot, să mă iertaţi!

Te ador și te iubesc!

Liniștea nopții mă pătrunde, dorul tău m-a cuprins de mult,
Totu-i scăldat în întuneric, totu-i un zero absolut,
Zâmbetul tău visu-mi veghează, dar numai din fotografie,
Stelele-n taină mă privesc cu raza rece, argintie,
Nu am nevoie de luceferi ce-adorm în noapte sus pe boltă,
Nu vreau s-adun stelele-n palmă, nu vreau să culeg vre-o recoltă,
Nu vreau să îţi răpesc abisul, clipa nu vreau să ti-o ucid,
Dar fără tine, zi de zi trăiesc în cel mai mare vid.
Nu vreau să-ți spulber vre-o speranță, nici o secundă să-ți răpesc,
Vreau doar atât să știi, iubite, eu te ador și te iubesc!
Nu vreau să-ți pun nicicând sechestru pe vre-o secundă rătăcită,
Nu vreau să mă prefac în salbă de gâtul tău înțepenită,
Nici în deşertul fără margini mirajul nu vreau să-ți rănesc,
Vreau doar să înțelegi, iubite, că te ador și te iubesc!