Umerii mă dor de veac

Umerii mă dor de veac,
Plămânii mi-s înfundaţi,
Sunt un suflet fără leac,
Vă rog, nu mă confundaţi!
Sufletu-mi hrănesc cu vise
Aşternute-n nopţi târzii
Peste paginile stinse,
Cu-arome cărămizii,
Denumită sus şi tare:
"Dragoste nescrisă-n stele",
Inima mereu mă doare
Sleită-n luptele mele,
Mă simt astăzi fără vlagă
Aer pur vreau să respir,
Ceaţa vieţii nu-mi e dragă,
Nici spinul din trandafir
Oricât de catifelat
Ar fi, şi plin de splendoare,
Eu iubesc cu-adevărat,
Minciuna m-apasă, doare!
Nu pot fi cum cere veacul,
Nu mă pot schimba acum!
Pufos cum e cozonacul
Pare mereu orice drum,
Gropile cosmetizate
Cu boboci plini de splendoare
Zilele-mi transformă-n noapte,
Minciuna m-apasă, doare!
Fardurile mă-nspăimântă,
Perdelele mă-ngrozesc ,
Iubirea mea consecventă
Azi nu pot s-o rătăcesc.
Oricât de mult veacul cere
Să-mi scald sufletu-n minciună
Eu nu voi avea putere,
Din cer mă priveşte-o Lună
Un Soare, sau mii de stele.
Ele mă pot judeca,
Mi-au văzut secunde grele,
Ştiu că nu mă pot juca
Cu minciuna poleită,
Doar adevărul doresc
Şi... doar când voi fi iubită
Din suflet, am să iubesc.
Iar de veacul nu-mi permite
Să-ntâlnesc suflet curat,
Mă retrag în a mea minte
Şi respir adevărat.