Învaţă să iubeşti!

 

 

De ce-aş lovi şi eu cu piatra,
Numai aşa... să fiu la modă?
Sau pentru că mi-ar cere-o vatra,
Născându-se noua metodă?

De ce ţi-aş pune-n spate cerul,
Cu ape, munţi şi brazi de-o şchioapă?
Pentru că s-ar afla misterul
Ce stă ascuns în bulb de ceapă!?!

Cum să-ţi strivesc voinţa clară,
Când eu sunt liberă să zbor?
De ce mi-aş face viaţa-amară,
Când sufletul ţi-e călător?

De ce-aş răni fără oprire,
Când ştiu cum doare când primesc?
Cine-şi permite să se mire
De felu-n care eu gândesc?

Nu-mi pasă dacă dai cu pietre
Să desenezi apelor cercuri,
Să desluşeşti gânduri concrete
Dezlănţuite în adâncuri.

Tu poţi să-mi pui totul în cârcă,
Cu mine nu-mi este ruşine,
Nu am sufletul de năpârcă,
Iar, Dumnezeu ştie mai bine.

El ştie lacrima să-mi toarne
Pe nopţile cu dorul crud
Dar, numai El gerul adoarme,
Stihiile să nu le-aud.

Tu, n-ai decât să te îmbraci
În orice haină îţi doreşti,
Degeaba-ncerci, n-ai ce să-mi faci,
Mai bine-nvaţă să iubeşti!

Iubind poţi deveni lumină,
Poţi strălucii ca orice stea,
Iar de te ştii fără vreo vină,
Loveşte-mă cu vorba grea!

Aritmetica

Am făcut o socoteală
Pe caietul de curat,
Să pot scoate la iveală
Tot ce tu m-ai învăţat.
Adunam clipa cu ceasul
Împărţind iubirea pură,
Triumfam primindu-ţi glasul
Ce-mi scădea peste măsură
Stropii plini de indignare,
Mă-nmulţeam cu infinitul...
Şi-n secunda următoare
Fracţionam labirintul
Prin care mă rătăcisem,
Pictat de tine-ntr-o noapte,
În care descoperisem
Frământările inapte
Provenite din părerea
Celor ce ne judecau
Aberându-ne tăcerea,
Fericirea explicau
Ca fiind sac de metale
Peste-averi nemăsurate...
Dar eu în braţele tale
Pur şi simplu... am de toate!
Fără virgulă sau puncte,
Sub totalul exprimat
Clipele ne sunt perfecte!
Ne iubim adevărat!

Umerii mă dor de veac

Umerii mă dor de veac,
Plămânii mi-s înfundaţi,
Sunt un suflet fără leac,
Vă rog, nu mă confundaţi!
Sufletu-mi hrănesc cu vise
Aşternute-n nopţi târzii
Peste paginile stinse,
Cu-arome cărămizii,
Denumită sus şi tare:
"Dragoste nescrisă-n stele",
Inima mereu mă doare
Sleită-n luptele mele,
Mă simt astăzi fără vlagă
Aer pur vreau să respir,
Ceaţa vieţii nu-mi e dragă,
Nici spinul din trandafir
Oricât de catifelat
Ar fi, şi plin de splendoare,
Eu iubesc cu-adevărat,
Minciuna m-apasă, doare!
Nu pot fi cum cere veacul,
Nu mă pot schimba acum!
Pufos cum e cozonacul
Pare mereu orice drum,
Gropile cosmetizate
Cu boboci plini de splendoare
Zilele-mi transformă-n noapte,
Minciuna m-apasă, doare!
Fardurile mă-nspăimântă,
Perdelele mă-ngrozesc ,
Iubirea mea consecventă
Azi nu pot s-o rătăcesc.
Oricât de mult veacul cere
Să-mi scald sufletu-n minciună
Eu nu voi avea putere,
Din cer mă priveşte-o Lună
Un Soare, sau mii de stele.
Ele mă pot judeca,
Mi-au văzut secunde grele,
Ştiu că nu mă pot juca
Cu minciuna poleită,
Doar adevărul doresc
Şi... doar când voi fi iubită
Din suflet, am să iubesc.
Iar de veacul nu-mi permite
Să-ntâlnesc suflet curat,
Mă retrag în a mea minte
Şi respir adevărat.

Am obosit în astă lume!!!

Chiar nu mai pot! Am obosit!
Am obosit şi nu de ieri!
Din prima clipă am greşit,
Când m-am născut, n-am vrut plăceri,
N-am vrut nimic din ce-i prea mult,
De când mă ştiu, m-am mulţumit
Să tac mai bine şi s-ascult...
Pe-un cearşeaf dac-am adormit
Nu m-am lungit, să-ocup mult loc,
Am vrut să fiu un OM mereu.
Ştiind că viaţa nu-i un joc
L-am invocat pe Dumnezeu,
Am iertat multe şi de toate,
Chiar şi pe cei ce nu merită,
Am îndurat şi zi şi noapte
Cu sufletul arzând pe-o plită...
Ştiu că veţi spune: "eşti o proastă!"
Sau poate doar "lăudăroasă"
Dar...sunt a mea...NU sunt a voastră!
Prin versul meu mă simt "acasă"
Şi-aştern ce simt... mă judecaţi?
N-aveţi decât... loc nu mai am...
Puteţi orice să comentaţi!
Că nu am minte nici un gram,
C-aş scrie numai când sunt tristă...
E libertate, nu-i aşa?
Că nu-s poetă... sunt "batistă"
Vă doriţi? mă puteţi linşa!
N-aţi face rău, aţi priceput?
Eu sunt o laşă, n-am curaj,
Am o fetiţă de crescut...
Doar ea-mi mai dă vieţii miraj...
Poate nu scriu ce v-aţi dori,
Poate nu scriu mereu corect,
Chiar nu-mi doresc să mă adori...
Eu, m-am născut... asta regret.
Mă oboseşte răutatea,
Avaritatea, nepăsarea,
Tupeul mult şi nedreptatea,
Doar în vers găsesc alinarea...
În vers stropit cu lacrimi multe,
În vers valid sau invalid
Nu vă recit, nu vreau s-asculte
Vreun curajos sau vreun timid.
Şiroaiele din ochii mei
Nu curg pentr-un motiv anume
Deşi-mi vine să ţip spre zei:
Am obosit în astă lume!!!
Să mă-nţelegeţi? nu-mi doresc
Nu vreau nici să mă mângâiaţi,
Încerc să supravieţuiesc...
Iar de nu pot, să mă iertaţi!