Culoarea stropilor de suflet

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Azi nu mai vreau să-ți spun că toate
Zilele scrise-n calendar,
Au zori, amiază, seri și noapte,
Ar fi un vers scris în zadar.

Ar spune luna că cerneala
Cerului meu, cu stele plin,
Am risipit-o-n îmbulzeala
Ploilor care vin și vin.

Ar spune ploaia, însetată,
Că luna n-are ce vorbi
Și-ar curge pentru prima dată,
Să nu-i mai pot stropii, sorbi.

Azi nu mai vreau să-ți spun că ploaia
A încercat să mă stropească,
Ar fi-n zadar, fiindcă văpaia
Arde doar în inima noastră.

A încercat, ca și-altă dată
Să-mi iasă-n cale suspinând,
Să-mi lase slova lui ciudată,
Gândită-n noapte, rând cu rând.

A încercat să-mi smulgă stropul
Oceanului, ce-l port firesc,
Chiar de mă va-înghiți potopul
La piept, pentru că te iubesc.

A reușit, pentru-o secundă
S-aprindă-n mine o furtună,
Dar, valul său, totul inundă
Oricât ar fi vremea de bună.

În calendar, stropii se-aștern
Aşa cum noi îi împletim,
Chiar dacă puţini mai discern
Culoarea lor, noi ne iubim.