Învaţă-mă Doamne

Învaţă-mă Doamne, să-mi caut
Lumina şi liniştea nopţii,
Să zbor printre gânduri precaut
Cu aripa crudă a sorţii.

Învaţă-mă Doamne iubirea
Zambilei ce iarna învinge,
Să port cu blândeţe mâhnirea
Când lacrima-n versuri se scurge.

Învaţă-mă Doamne, să dărui
Din suflet, un strop de-alinare,
Nicicând, nimănui să nu-i nărui
Vreun vis, plăsmuindu-mi visare.

Învaţă-mă Doamne secretul
Iertării divine, sub stâncă,
Să pot deveni afluentul
Iubirii, în noaptea adâncă.

Speranţă

 

 

 

Din fuiorul neputinţei
Torc un vis pudrat pe geană,
Aripile năzuinţei
Împletesc fără prihană.

Ating ceru-n straie fine
Implorându-i îndurare
Şi-ascund lacrimi cristaline
Sub mormane de uitare.

Ciripesc sub stânca dură
Despletindu-mi insomnia,
Ce-a udat fără măsură
Pana, slova şi hârtia.

Zidul crunt mă înspăimântă
Uneori când norii curg,
Doar speranţa mă încântă
Răsărită într-un amurg.

Paşii-s duri, ca de mileniu
Răzvrătit de vânt şi ploi,
Ridicând la rang de geniu
Toată spuma din noroi.

Muguri frânţi cad pradă veşnic
Ignoraţi de ierni diforme,
Conducând neîndoielnic
Iubirea spre alte forme.

 

 

Flori de măr

 

 

Aici, sub lespezi de durere
Mor genii, fără apărare,
Se nasc profeţi fără putere
De undeva... din buzunare.

Se rupe cerul în cădere,
Se limpezesc ploi prin noroaie,
Răcnesc doar stelele-n tăcere
Împletind razele-n şuvoaie.

Aici, sub cremene, se sfarmă
Izvoarele-n ciorchini, de dor
Icnesc condorii a alarmă,
Ascuţind aripile-n zbor.

Se crapă pietrele de moară
Să se lungească lângă mal,
Ca depărtarea să nu doară
Păşim prin ceaţă, triumfal.

Aici, iubirea se transformă
În labirint fără ieşiri,
Tot ce-a fost drept, ia altă formă,
De teama vreunei plăsmuiri.

Se iscălesc pe stânci himere
Îngropând purul adevăr
Sub temeliile-austere,
Albe ca florile de măr.

Aici, sub ceaţa asta groasă
Tăiată numai de noi doi,
La pieptul tău mă simt acasă,
Versul îmi curge în şuvoi.