Nu se mai poartă uşa larg deschisă

De la un timp mă limpezesc în soare
şi-n lacrimile mării mă usuc,
de la un timp nu-mi mai trimiţi culoare,
nici eu nu plec deşi încet mă duc.

De la un timp mă îngrozesc netoţii
cu vorbe aruncate la-ntâmplare,
încătuşez iubirea cum fac hoţii
să nu mă rătăcesc în bălţi de soare.

De la un timp izbesc în laşitate
cu braţele-ncleştate de durere,
nu-ţi cer nici timp, nici aur, nici dreptate,
nici frunzelor ce cad nu le cer miere.

Mă duc spre miazănoapte să-mpart stele,
spre miazăzi să-mpart ce-a mai rămas
din curcubeul frânt în acuarele
şi ploi torenţiale fără glas.

Mi-e teamă să-ţi repet ce-mi arde pieptul,
nu se mai poartă flăcări de prisos,
acum se osândeşte alfabetul
şi se alungă tot ce-i mai frumos.

Nu se mai poartă dorul sărutării,
nici ochii dragi nu se aşteaptă-n prag,
acum ne tăvălim ca valul mării
şi rătăcim icoana celui drag.

Aş fi ridicolă dacă ţi-aş cere
să te gândeşti cât un sărut la mine,
un strop infim... Imensa mea avere
e sentimentul ce-a uitat să se încline.

Nu se mai poartă uşa larg deschisă,
nici sufletul la purtător nu-i de bone-tone,
iubirea e o noapte contrazisă
de-o lacrimă ascunsă sub beton.