Mi-e dor de tine!

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Domnești ca un lichid în mine,
Din gene, neîncetat te scurg,
Dorindu-mi doar să-ți fie bine.
Dar, mă topesc într-un amurg.

Cu vorbe dulci te-aș dezmierda,
Însă, din piept nu te pot scoate,
Inima mea ți-aș acorda
Dar, e la tine, prea departe.

Și-mi este greu, îmi este dor,
Fără de inima, doar trup
Sunt doar un fir de muritor
Și-aș vrea din mine să te rup.

Să-ți sărut șoaptele și glasul,
Să-ți împletesc iubirea pură
Să fii cu mine la tot pasul
Și în oricare conjunctură.

Aș vrea să nu te mai visez,
Să mă alint la pieptul tău,
Nu vreau să mă mai resemnez,
Mi-e dor de tine, leul meu!

Doar Eminescu

Nu sunt poet, sunt doar un strop
Cu mult sau mai puțin noroc.
Nu sunt poet, dar în galop
Gândul mă poartă, nu spre troc,
Cum mulți o fac în astă lume.

Nu sunt poet, sunt o ființă
Ce-ador să zâmbesc și să scriu.
Nu sunt poet, în suferință
Sau fericire doar, descriu,
Gândesc și-aștern versuri și glume.

Nu sunt poet, n-aplaudați!
Pe prima pagină nu vreau,
Acolo sunt mulți dezbrăcați
Sau cei care doar averi au
Și-aleargă după un renume.

Nu sunt poet, eu toc și ceapă,
Gătesc chiar și un papricaș.
În gura sobei sper să-ncăpă
Tot egoismul de oraș
Ce stă ascuns printre albume.

Nu sunt poet, nu stau la sfadă
Cu țațele de pe la piață.
Mă strecor fără să mă vadă
Caii cei verzi, cu mintea creață
Ce nu mai rumegă legume.

Nu sunt poet, nici nu fur rima
De la prieteni sau amici.
M-am născut când s-a-mpărțit stima,
Am cruce-n spate, nu șorici
Deși, mulți vor să mă consume.

Nu sunt poet, n-am nici cinci fețe,
Nu cer veșminte nimănui.
Nu vreau astăzi să mă răsfețe
Iar, mâine să mă pună-n cui
Vreun arogant fără prenume.

Nu sunt poet dar, nici maimuță,
Sunt doar un suflet oarecare.
Pășesc pe tocuri sau desculță,
Nu mă leg dacă nu mă doare
De toți ciudații în costume.

Nu sunt poet dar, oare cine
Îmi poate da un nume clar,
Când îmi dau sufletul din mine,
În lumea asta de coșmar
Ce tinde-n iad să ne îndrume.

Nu sunt poet, lovesc mereu
Numai cu ce am mai curat,
Așa mă-ndeamnă Dumnezeu.
Am mult umor, nu l-am furat
De prin reviste sau volume.

Nu sunt poet, nu am nici glas
Să-mi recit rândurile scrise.
Simt cum încearcă, peste nas,
Să-mi dea poete, din culise
Dar, riscul nu vor să-și asume.

Dacă-s poet, sau trecător,
Doar Eminescu poate spune,
Sunt doar un simplu muritor
Prin viața, cu rele și bune
Și nu pretind ceva anume.