Rang de visător

Mă-ntrec cu visul dintre două lumi,
Nici numai ştiu cine-a-nceput întâi,
Cert este că din ploi de-ai să consumi
Îmi vei aşterne norii căpătâi.

Îmi vei însenina pentru vecie chipul
Şi-mi vei aduce viaţa înapoi
Pe malul mării să-mpărţim nisipul
Şi valul spumegând de dor, la doi.

Mă-ntrec cu vântul, printre frunze ude
Prin ploaia ochilor fără sfârşit
Îmi e totuna dacă nu m-aude
Nici spicul frânt, nici ziua ce-a venit.

Îţi voi îngemăna cu-argint de lună,
Într-un amestec înstelat cu vise
Un cer, să te ferească de furtună
Şi lacrimile veşnic interzise.

Mă lupt cu toamna inimilor crude
Printre umbrele ce umbresc din umbră,
Încerc să adorm dar iarna mă aude
Şi mă-nfăşoară-n gheaţă insalubră.

Dar voi îngenunchia la poartă chinul,
Să îl ridic la rang de visător
Cu sufletul ne vom trasa destinul
Cel zbuciumat, de dragoste şi dor.

Să mă simţi, să mă auzi...

 

 

 

Până nu mi-a spus o brută
cât de groaznică-i arsura,
n-am ştiut c-am fost bătută
din iubire, şi-am ars ura.

Până nu mi-a spus furtuna
câte bice foloseşte
să-i pună ploii cununa,
credeam că mă osândeşte.

Am crezut că râul curge
doar aşa din întâmplare,
că ochiul tău mă parcurge
numai când sufletul doare.

Până n-am urcat pe munte
cu rucsacul plin de stânci,
n-am intrat în amănunte
nici sub şoaptele-ţi adânci.

Am crezut că braţu-ţi plânge
de dorul meu când îngheaţă,
că te pierde şi ajunge
râul zorilor pe faţă.

Până nu m-a vândut Iuda
iarmarocului întreg,
n-am ştiut zâmbi în ciuda
nodului, ce nu dezleg.

Am crezut că tot ce zboară
este liber şi curat,
că durerea mă doboară
dacă te-ai îndepărtat.

Am crezut că pot atinge
şarpele hrănindu-l des,
că-n sfârşit îl voi convinge
că n-am niciun interes.

Până n-am primit osânda
clipelor fără de tine,
n-am ştiut s-ascund dobânda
lacrimilor cristaline.

Am crezut că ştii întinde
braţele a sărutare,
că mă porţi oricând, oriunde,
ca şi mine-n zbor spre soare.

Am crezut că-ţi sunt fărâma
ce te-ntregeşte prin veac,
stropul ce-adoarme ţărâna
umbrelor fără de leac.

Am gândit că existenţa
dorului nepământesc
va pieri din imprudenţa
faptului că te iubesc.

Mi-am pus lacrima pe pânză
alinând gheţarii cruzi,
rostind pe-o singură frunză
să mă simţi, să mă auzi...

 

 

Sete

 

 

 

Mi-am pus setea la-ncercare
Să văd cât de mult îi pasă
Când durerea e-aşa mare,
Inima atât de arsă...

Am lăsat-o să adie
Ca o frunză-n vârf de nuc,
Fără nicio broderie,
Fără niciun cânt de cuc...

I-am pus dorul la picioare
S-o îngenunchez cumva,
Să-i desculţ poemu-n care
Şoaptele mă dezmierda.

Vântul mă purta pe braţe
Ca pe o comoară veche
Şi-mi şoptea, printre nuanţe
De senin, vers, la ureche.

Duhul serilor deşarte
Mă ferea de suferinţă
Ascunzându-mă-ntr-o carte
Cu lumină şi credinţă.

Mă lovea câte-o furtună
Groaznică, neţesălată,
Nimicind pofta nebună
De-o iubire-adevărată.

Răni purtând veşmânt de gală
Pentru ochii lupilor,
Pun cuvântul cu migală
Pe argintul stelelor.

Timpul curge peste toate
Ca un dor încărunţit,
Visele nenumărate
Pune setea la-ncolţit.

Un miez de nucă

De la un timp sunt ca un miez de nucă,
Mă-nchid în mine tot mai apăsat,
Orbirea lumii sufletu-mi usucă
Şi nu-mi găsesc lichidul adecvat.

De la un timp sunt ca o frunză-n vânt
Mă las lovită de orice furtună,
Ascult uimită groaza din cuvânt
Şi mă întreb, în gând, ce-o vrea să spună.

De la un timp îmi plânge plânsu-n mine
Îmi adâncesc lacrimile pe rând,
Aştept răsplata ce mi se cuvine
Să văd şi eu de fapt ce-ascunzi în gând.

Cu ochii minţii, văd doar sărbătoare,
De iarna crudă chiar m-am săturat,
Nevăzător, cu ochelari de soare
Şi-un ger cumplit în suflet, m-am mutat.

Sub coaja nucii mi-am găsit popasul,
Mă apară de orice lovitură,
Nu-ţi cer bineţe, încă-ţi aud glasul,
Mă calcă apăsat pe bătătură.

De la un timp sunt ca un miez de nucă,
Adun în mine toată-amărăciunea,
Tu mă loveşti cu ura ta năucă,
Eu mă ridic spunându-mi rugăciunea.

Ostatică în al tău dor

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Eu m-am obişnuit deja
Lacrima-n zâmbet să-nfăşor,
Suspinul mi-l voi proteja
Mereu cu un surâs ușor.

Eu m-am obișnuit să-mi spun
Că totul se va limpezi,
Că versul meu, de dor nebun
Orice furtună va-mblânzi.

Eu m-am obișnuit să tac
Atunci când nu-i nimic de zis,
Aştept la pieptul tău să zac
Dar, pân-atunci mai am de scris.

Eu m-am obişnuit să zbor
Prin visul fără de aripă,
Să mă hrănesc din al tău dor
Ostatică, clipă de clipă.

Cu un sărut datoare

Tu vii şi pleci, cum pleacă o furtună
Cu adieri, fierbinţi şi stropi de rouă,
Pe plete-mi laşi mereu felii de Lună,
Al tău sărut pe trupul cald îmi plouă.
Îmi pui pe aripi praf din stele blânde,
Doar amândoi pe boltă le-am aprins
În noaptea lumii veşnic să inunde
Cu dragoste oceanele de vis.
Tu vii şi pleci, precum o noapte verde
Lăsându-ţi zorii peste trup să-mi pice
Lacrima mea, sub gura ta se pierde
Ochii-mi râvnesc spre cer să se ridice.
Îmi dai puterea de-a păşi spre viaţă,
Îmi dai lumina ta nepieritoare,
Deşi te duci ca un vapor în ceaţă,
Să îţi rămân cu un sărut datoare.

Treptele secundei

Am coborât năvalnic în grota vieţii crude,
Spărgând ferestre-n răcnet, am imortalizat
Secvenţele durerii, l-am implorat pe Jude,
Sufletu-n mine zace rebel carbonizat...

Am licărit o clipă sub tăceri mormântale,
Sorbind cu linguriţa din zorii următori,
Mi-am implorat fiinţa să se ridice-agale
Dar rădăcina-mi piere sub caldele ninsori.

Am ridicat o geană punând semn între file,
Cu braţul drept pictez câte un vers pitic
Deşi în labirintul de mii şi mii de mile
Mă răscolesc furtuni în stil acrobatic,

Deşir surâs minuscul săpând adânc în noapte
Legenda dimineţii-n amurgul avansat,
Împletesc flori din roua pierdută printre şoapte
Urcând treapta secundei ce m-a încătuşat.

Teatrul s-a sfârşit

În aplauze enorme
Mă retrag fără cuvinte,
Rolul tău capătă forme
De săgeţi, suliţe, ţinte...
Spin de trandafir albastru,
Cu ochi verzi, adânci ca marea
Ai strălucit ca un astru
Şi-ai pierit cu depărtarea...
Ai uitat să tragi cortina
Deşi te-am aplaudat,
Recunosc, a mea e vina...
Fantastic rol ai jucat!
Am crezut că-i doar o glumă
Cum au fost atâtea doar
Însă această furtună
S-a lipit ca un coşmar.
Amintiri multe şi clare,
Bucurii, speranţe, vise...
Curg în goana cea mai mare
Peste pagini reci, nescrise...
Lacrimi din ochi verzi de ceară
Fabricate-n nopţi vestite
S-au prelins ca o comoară
Pe nopţile nedormite.
Dorul sfârâia ca gheaţa
Azvârlită peste plită
Netezindu-mi dimineaţa
Cu suspine pietruită,
Ai uitat să tragi cortina!
N-am să uit cât ai rănit!
Te-am iertat, am stins lumina
De-acum teatrul s-a sfârşit!

Să ne iubim ca nebunii

Se-aştern în noapte fulgi pufoşi
Gândind în şoapta lor firavă
Că ochii tăi verzi şi frumoşi
În a mea inimă bolnavă
Vor fi acoperiţi de ger,
De crivăţ sau de vreo uitare...
Sufletu-mi frânt, palid, stingher
Te-aşteaptă fără încetare...
Te-aşteaptă-n zori plini de zăpadă,
Te-aşteaptă-n noaptea viscolită
Doar m-am lăsat iubirii pradă,
O păcătoasă răstignită
Pe crucea sfântă a iubirii.
Săgeţi în suflet mă pătrund
Precum grădina trandafirii,
Cu-al lor miros cald şi profund
Vom topi fulgii grei de nea,
Doar cu al tău surâs fierbinte
Iubirea din cupe vom bea...
Aştern în nopţi mii de cuvinte,
Te-aştept să-nvingem împreună
Fulgi viscoliţi din geana Lunii,
Să biruim orice furtună...
Să ne iubim iar ca nebunii.

Asculta mai multe audio diverse

Aş zbura

Aş zbura să te-ntâlnesc,
Aş zbura până la tine,
Aş veni să te-ocrotesc
Nu ştiu cât mă pot abţine...
Mi-aş întinde aripa
Peste crivăţ, peste vănt
Doar să-ţi luminez clipa
Cât mai sunt pe-acest pământ.
Aş zbura să te privesc
Chiar printre nori şi furtună
Să-ţi re-spun cât te iubesc,
Să-ţi dau dorul ce se-adună
Să-l mai ţi şi tu ascuns
Să-l păstrezi şi tu o vreme...
Mie pieptul mi-a străpuns,
Sângerează prin poeme
Inima mi-e agitată
De când nu-mi mai aparţine,
Dragostea îmi e curată,
Îmi e tare dor de tine!