Lacrimile mi-au ars obrazul,
Nu-i ceva nou, nici ceva vechi,
Numai aşa-mi îngrop necazul,
Le tot revărs, perechi, perechi,
Suspinele mi-au secat viaţa,
Durerea m-a îngenunchiat,
Am trăit numai cu speranţa
Că Dumnezeu nu m-a uitat,
Că va avea şi pentru mine
O zi, o zi din viaţa mea, măcar
Când lacrimile cristaline
Nu vor mai curge în zadar,
O linişte mă va putrunde
În trupu-mi, de griji, ostenit,
Iar fericirea ce se-ascunde
Se va întoarce, în sfârşit.
Voi uita străzile pe care
Cu lacrimi multe le-am stropit
Şi voi păşi pe-alei cu soare
Cu sufletul reîntinerit.
Voi învăţa ce-i bucuria
De-a legăna nepoţi la piept,
De-ai adormi cu poezia
Ce-o voi aşterne-n timp ce-aştept.
Nu-ţi pierde speranţa! Dumnezeu nu te va uita.
RăspundețiȘtergereNu stiţi că eu trăiesc guvernată de cuvântul "TREBUIE"? Nu am încotro, trebuie să razbesc!
RăspundețiȘtergereVă îmbrăţisez cu drag!