Îmi eşti

 

 

 

Te port, un lanţ de vise neclintite,
ca pe-o comoară vie, fără preţ,
ca pe-o pedeapsă ce nu-mi mai admite
nici lacrimă, nici zâmbet, nici dispreţ.

Te port în suflet ca pe o speranţă,
ca pe o strofă încrustată-n stâncă,
ca pe-un ecou născut în concordanţă
cu taina lumii, nerostită încă.

Te port ca pe o meteahnă fără seamăn,
ca un balsam, prin mine, dăinuieşti,
nu am cu ce, iubire, să te-aseamăn,
îmi eşti izvor de vers, mă împlineşti.

Te port ca pe o haină de durere,
ca pe un scut de arşiţă şi dor,
ca pe o viaţă plină între himere,

îmi eşti destinul cutremurător.

 

 

 

Compensaţie

Ieri n-ai putut să-mi dai iertarea,
astăzi nu vrei să mă dezlegi,
dar lacrimile-ţi curg ca marea
oceanelor fără de legi.

Mâine când totul va fi veşted
iar soarele va răsări
deasupra unui munte neted
de lacrimi, voi înmărmuri.

Mă vei percepe ca pe-o stâncă
din care m-ai sculptat cândva
dar nu m-ai dat uitării încă...
nici nu mă poţi remodela.

Un monument clădit durerii,
din stele frânte-n primăveri
ce-a reuşit să-i pună serii
cununa stelelor de ieri.

Azi numai vreau să ştiu coşmarul
ce sufletul mi-a întemniţat,
nici n-am să-ţi dăruiesc amarul,
ar fi prea mult, şi-ar fi păcat.

Mâine viorile vor plânge
pe umerii care-au căzut
la ceas de taină, tu vei strânge
în buzunar, timpul trecut.

Eu voi aşterne pentru mâine
cu-acelaşi suflet şi cuvânt,
iubirea care se cuvine
să dăinuiască pe pământ.

Pahar de pelin

 

 

 

Cu gândul te caut,
prin şoapte de fier,
plângându-ţi din flaut
cu note din cer,
îmi duc noaptea dură
la capăt de zi,
mă nasc picătură
şi mor spre-a trăi.

Mă scurg în fântână
pe lespezi de dor,
alee nebună
şi aripă-n zbor,
aleg jumătatea
de moarte-n final
să-mi spulberi dreptatea
ce murmură val.

Visez în osânda
ce arde pe rug
să-ţi donez dobânda
firavă de jug,
să-mi semăn iubire
din tărâţe verzi
s-adun răstignire
când n-ai să mă crezi.

Mă lasă, pe geană
sărutul să-ţi pun,
să fiu pământeană
de dor mă supun,
să-ţi tulbur oceanul
din mările reci,
căutând finalul
păşesc pe poteci.

Durerea mă soarbe,
iubirea ridică,
suspinele oarbe
din hohot abdică
o rană adâncă
pe suflet de crin
izbit de orice stâncă
şi-un aprig destin.

Întrebi ce se-ntâmplă
din jalnic răspuns,
te sărut pe tâmplă
şi-ţi smulg nepătruns,
bezmetică noapte cu aer divin
mă rupe, mă frânge,
mă stoarce din vin
în strugure acru, ce nu ne ajunge,
pahar de tristeţe, pahar de pelin.

Zadarnic cauţi umbre

 

 

 

Va trebui să zbier, să strig cu frenezie,
Să mituiesc trompeta sau tobele stridente?
Dar eu nu ştiu s-o fac, eu aştern poezie
Sau doar gânduri mărunte, zic eu, adiacente.

Ce-ar trebui să fac să-mi înţelegi amarul,
Ce-ar trebui să scriu ca să mă poţi citi?
Sunt doar un strop de suflet ce spulberă coşmarul,
N-am stânci otrăvitoare în dreptul inimii.

Încerc să-ţi aflu scopul, să-ţi dau masca deoparte,
Să-ţi pun în palme totul, aşa cum e de fapt,
Dar mă loveşti întruna, cu laude deşarte
Şi nu cred în fantasma unui tablou inapt.

De vei pleca, ştiu sigur că-n zori te vei întoarce
Să-mi răscoleşti tăcerea aşa cum faci de fel
Când roua dimineţii o lacrimă îşi stoarce
Din iarba primăverii în al meu sufleţel.

Zadarnic cauţi umbre, s-au dus de-o veşnicie,
Nu le mai iau în seamă de când s-au dezmembrat,
Ignor a lor culoare, albastru-i pe hârtie,
În versul meu răsună ce s-a concretizat.

Sunt ca orice om, pământ

De sub atele, protejată

De gânduri, lacrimă şi vise,

Mai smulg o clipă, câteodată

Prin geamurile larg deschise.

Bătăile neregulate

Se-aud în noapte, sub cămaşă,

 Printre săgeţi, avide toate

Să-mi rupă pieptul cu-o cravaşă.

În palma visului mă împinge

Ca pe un lanţ de amintiri

Puternic, care mă învinge

Fără vreo cale de ieşiri.

 Rămân în lumea mea ciudată
Şi-mi scald în ea clipele reci,
În tine, veşnic ferecată
Oriunde-ai fii, n-ai cum să pleci.

Deschide ochii doar o clipă,
Nu sunt un spin de trandafir,
 De lacrimă să fac risipă
Nici de lumină-n cimitir.

Citeşte-mă cât aştern încă,

Priveşte-mă cât încă sunt,
Par rece, dură ca o stâncă
Dar, sunt ca orice om, pământ.

Ploaia asta mă loveşte

Ploaia asta mă loveşte
Iar, cu amintirea ta,
În curând doru-mi zideşte
Sufletul şi inima.

Ploaia asta vine parcă
Dintr-un soi de ignoranţă
Sufletul mi se descarcă,
Fără nicio importanţă.

Ploaia asta vine-n şoapte
Aşa cum făceai mereu,
Surprinzând miezul de noapte...
Ploaie de la Dumnezeu.

Ploaia asta vine încă,
Tu, drumul l-ai rătăcit,
Am rămas cum ştii, o stâncă
Iubind cerul înfrunzit.

Mi s-a prescris tratament

Mi s-a prescris tratament: doze mari de nesimţire,
Să urăsc, să mă iubesc, să uit tot ce s-a-ntâmplat,
S-alung din sufletul meu floarea numită iubire,
Să accept lumea aceasta, cu tot ce-are-n lung şi-n lat.
Să mă schimb de fapt pe mine, pentru-a merge mai departe.
Să nu m-ascund după versuri, metaforic să... adorm,
Să nu iert vreo lovitură, să urăsc până la moarte,
Să fiu o altă fiinţă, în stâncă să mă transform.
Mi s-a spus că-s vinovată pentru toată viaţa mea,
Că mi-aş fi clădit o lume liniştită, iubitoare,
Mi-am păstrat în ea copiii luminaţi doar de-a mea stea,
Ca o cloşca speriată, sub aripi ocrotitoare.
Mi s-a spus că nu e bine să fiu ceea ce-mi doresc,
Tratamentul indicat se dă chiar fără reţetă,
Să nu mă complic cu vise..., mi s-a spus să nu iubesc!
Să devin nepăsătoare, rece, crudă, indiscretă,
Să fiu o altă persoană, dureri în piept să nu am...
Să nu am suflet în mine, să port inimă de piatră.
Lacrima să nu mă-nnece, suspinul să nu-l cunosc,
Să fiu sloi fără simţire, ceea ce n-am fost vreodată,
Dar, dacă voi reuşi, oare cum mă recunosc?