Să pot zbura

Am să m-agăţ de tot ce mă-nconjoară
Să pot păși numai cu tine-n gând,
N-am de ales, ești singura comoară
Care m-ajută să zâmbesc plângând. 

Am să m-agăţ chiar și de frunza moartă,
De visele ce nu le-am împlinit,
De lună chiar, de stele, zori, de soartă,
De tot ce-nseamnă noi, de asfinţit. 

Am să m-agăţ de lacrima brodată
În ziua când ai hotărât să pleci
Fără să știi de voi putea vreodată
Să traversez oceane de dor, reci. 

Așa voi izbuti să-ţi mângâi clipa,
Sub greutatea anilor pusti,
Păstrându-mi neştirbită-n zbor aripa,
Cândva, spre tine, să mă pot năpusti.

Dialog

 

 

 

- Tu ce mai faci? Cum te descurci cu viața?
Eu o împart cum mă pricep mai bine,
deși n-am reușit să-nlătur ceața
de când pășesc prin lume fără tine.

Am încercat să zburd cu-altă aripă,
am încercat să te ascund în ger,
n-am reușit s-o fac, în nicio clipă
ești tot aici, în sufletu-mi stingher.

- Cum poți clipi fără să-mi simți privirea?
Eu pot s-o fac silabisindu-mi Iadul,
te port aici, clădindu-mi nemurirea
și te alung mereu, dar nu rup gardul.

- Tu ce mai zici? Cu cine-ți mai pierzi timpul?
Eu mă ascund sub vreascuri de verdeață,
mă liniștesc pictându-mi anotimpul
cu frunze ruginite-n siguranță.

- Cum poți lipsi din singura mea viață
atât de mult, încât nu mai pot duce
nici lacrimă, nici dor, nicio... speranță?!?
Nu crezi că e prea grea așa o cruce?

Am încercat să îmi opresc apusul
cu zori pictați din raze aurii,
dar nimeni nu-i ca tine... ești opusul
nimicului... și-am să te-aștept să vii.

În spatele meu

Uneori te aștept
ca și când am dormit
doar o noapte - coșmar,
doar o clipă de ger,
doar o zi de furtuni,
doar o lacrimă-n gând...
ca și când ai plecat
peste munți și câmpii
adineauri... din piept
șoapta mi-ai denumit,
peste gustul amar,
din cuvântul de fier,
într-o noapte de luni
m-am trezit lăcrimând
peste-un dor dezbrăcat
adunând utopii.


Uneori simt că ești
unde nu m-am uitat,
unde n-aș fi crezut,
nici nu ai avea loc,
totuși zorile-mi spun,
c-am dormit de ajuns,
că-i târziu să despic
nodul fin... gordian,
să te-aud cum zâmbești
într-un stil argintat
cum nu am mai văzut,
deși lacrimi de foc
mă izbesc și supun,
uneori stai ascuns
într-un hohot pitic
înger plâns de pian...

Ce bine că nu

Ce fericit poți respira
și ce adânc te poți odihni
deoarece nu m-ai cunoscut,
în luna mai.

Pentru că nu ți-ai măsurat pașii
cu ai mei pe potecile
asfaltate cu lacrimi.

Ce bine că nu mi-ai zărit chipul
în timp ce mă priveai,
ți-ai fi amintit că exist
în fiecare clipă,
ca și mine
și ai fi suspinat.

Ce bucurie se poate picta
pe chipul tău împietrit
de lacrimile ce-mi brăzdau obrajii
așteptându-te.

Ce bine că nu
se pot întoarce acele clipe,
mi-ar fi ars sufletul
pârjolit
anunțând cod multicolor de furtună.

De speranță și dor

Am să-ți scriu
într-o noapte,
când va curge lumina
în stropi mici de-ntuneric,
de speranță și dor.

nuferi albi,
vor impune,
strălucind la ferestre,
să-ți ascult visul fraged
derulându-și firescul.

să-i sărut pleoapa caldă,
să-i pun capul pe pernă,
să-i dau ceaţa deoparte
din iubirea eternă.

Am să-ți scriu
când din ramuri
se vor naște poeme,
când tăcerea luminii,
implorând ajutor,
va-nflori peste vreme
de speranță și dor.

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte
pe pieptul tău, fir alb de crin firav,
prins cu beteală albă? Recunoaşte,
c-ar trebui să mor..., sau mult mai grav...

Ar trebui să nasc un crin uscat sub nori,
să-l ud cu şoapte vii la asfinţit,
să-l redescopăr între nopţi şi zori,
în clipa când pe stele-am amuţit?

Ar trebui să zbier pentru-o tăcere,
purificată-n ţipete cumplite?
Sau să-mi opresc secundele-n durere,
cu miere şi petale împletite?

Ar trebui să-mi strâng în saci durerea,
să i-o dau vântului când va veni
cu tine, să-mi aducă mângâierea
şi să mă nască, cum s-ar cuveni...

Ar trebui să mă trezesc cu tine
la pieptul meu, nu doar în gând şi trup,
să mă găsesc şi regăsesc cu bine,
lacrimi de dor să nu beau sau să rup...

Ar trebui să-ţi spun că se-nserează
pe toamne lungi, cu ploi îndelungate,
că stropi fierbinţi pe-obraji încă-mi valsează
şi totuşi te aştept noapte de noapte.

Ar trebui să mor pentru-a reţine
că m-am născut din pură întâmplare
să te iubesc pe veci numai pe tine,
chiar aş muri de dorul tău prea mare...

Aşteptare

Să nu mă-ntrebi de ce am mai rămas
Şi nu m-am avântat pe alte căi,
Purtată de zefirul fără glas,
Am aşteptat, în lacrimi, ochii tăi.

Mi-am pus în ordine clipele toate
Şi nopţile le-am înşirat pe aţă,
Să nu mă mai târăsc aşa pe coate
Ca firul ierbii, pur, de dimineaţă.

Să nu mă-ntrebi cum am urcat pe nouri
Sau cu ce-am şters bucata mea de cer
Când mă loveau sferele în carouri
Şi versul alb împovărat de ger.

Mi-am împletit, din amintiri, aripa
Şi am zburat pe unde-am fost cu tine,
Să-mi pot păstra neîntinată clipa,
Să te privesc, în ochi, fără ruşine.

Să nu mă-ntrebi cum de mai sunt în viaţă
Deşi mă sting cât-un izvor pe zi,
De zece vieţi aştept să-ţi spun în faţă
Că te iubesc şi-am să aştept să vii.

De vei veni...

 

 

 

De vei veni, după un an de zile,
să-mi spui că numai e nimic din tot ce-a fost,
c-am răstignit zadarnic peste file
tot ce-am simţit, cu rost...sau fără rost...

De vei veni, cu toamna-n buzunare,
să-mi spui că frunzele-au căzut din ignoranţă,
că n-ai simţit că sufletul mă doare
şi că-ţi doreşti mai lesne o vacanţă...

De vei veni, cu lacrima pe buze,
să-mi pui în cârcă saci cu frunze moarte,
tăiate pentru gurile confuze,
să-mi spui că doi la unu nu se-mparte...

De vei veni după atâta vreme
uimindu-te, din nou, că sunt ce-am fost,
că doar de dorul tău sufletu-mi geme
şi fără tine toamna n-are rost...

Mai bine fugi, izbeşte-mi norii-n plete,
îneacă-mi sufletul, prea răbdător,
în val de lacrimi, care să mă-mbete,
să uit de tine şi de al tău dor.

De vei veni, din toamnă-n astă toamnă
să-mi spulberi printre frunze ruginii
iubirea, ce pe ruguri mă condamnă
să ard, zadarnic..., fugi, numai veni!

Te voi aştepta

Te voi aştepta în gară,
Să nu cari griji în bagaj,
Să-mi aduci, ca-n acea seară
Sufletul în port-bagaj.

Te voi aştepta, iubire
Să-mi aduci, doar ce-mi doresc,
Nu vreau aur, nici safire,
Vreau numai să te iubesc!

Covoare de iubire

N-am să-ţi aduc aminte că-s flămândă,

voi desena, pe norii mei, dorinţa

de a te soarbe, chiar şi muribundă

sau resemnată în nesăbuinţa

de-a te avea în inimă mereu.

N-am cum să-ţi pun iubirea la picioare,

să-i redescoperi gustul plin de viaţă

ca o pecete-n lumea asta care,

târăşte-un trup îngenunchiat prin gheaţă,

de-atâta aşteptare, dragul meu.

N-am să-ţi destăinui clipa trecătoare

dar lungă cât un veac şi jumătate,

cum mă apasă-n suflet şi mă doare

doar zi de zi, din zori şi până-n noapte,

când mă lumină numai Dumnezeu.

Am să-ţi păstrez frânturi din norii mei,

să-ţi împletesc covoare de iubire,

când vei veni, din depărtări, să-mi iei

osânda, s-o îmbraci în fericire

cu-o singură privire, dragul meu.

Mă iartă că te-aştept

Mă iartă că te-aştept de-o veşnicie
Să-mi săruţi cerul înstelat de dor,
Să-mi dăruieşti iubirea drept simbrie
Şi braţul cald, atât de-ocrotitor.

Mă iartă că-ndrăznesc să scutur norii
Pe malul marilor oceane verzi,
Mă iartă că te-aştept de cum vin zorii
Numai o clipă viaţa să-mi dezmierzi.

Mă iartă că-ţi ascund toată durerea
Ce-o port în piept ca pe un talisman,
Că ochii tăi îmi sunt toată averea
Cu care zbor peste orice ocean.

Stropi de smarald

Vreau să-mi fac curat prin vise,
Vreau parfumul să-ţi alung,
Lacrimile nepermise
Nicicând să nu-ţi mai divulg.

Vreau să-mi fac ordine-n toate,
Să te-ascund pe undeva
Dar, în fiecare noapte
Mă trezeşte şoapta ta.

Vreau să pun punctul pe foaie
Însă mâna nu mă lasă,
Lacrimile-mi curg şiroaie
Căutându-te prin casă.

Vreau să-ţi rup pozele-n fâşii,
În focul dorului să ard,
Te-alung departe dar, revii
Cu ochii tăi, strop de smarald.

Vreau inima să-mi smulg din piept,
Să-i dau o doză de uitare
Dar, te iubesc şi-am să te-aştept
Chiar şi în viaţa următoare.

 

 

Cuvântul tău

Cu doua vorbe şi-un cuvânt

Mi-ai alungat tristeţea,

Nu mai aveam discernământ,

Îţi căutăm blândeţea.

Ca peştele uitat pe plajă,

Mă perpeleam de dor

Dar, glasul tău precum o vrajă

Spulberă orice nor.

Cuvântul cald alungă ceaţa

Ce mă împovărase

Şi-mi dăruieşte dimineaţa

Serilor preţioase.

Un înger trist, ca o redută

Privesc adânc în ochii lui
Deşi, privirea-i e pierdută,
Parcă ar fi al nimănui...
Un înger trist, ca o redută.

Oare cine-a avut curaj
Să-i pună hamul peste trup
Şi-n zori să-i dea proaspăt furaj?
Osânda vreau să-i întrerup.

E hamul greu şi ochii-s trişti,
Împovăraţi de-atâtea zloată,
De-ai să-i priveşti, dacă insişti,
Cred c-ai să zăreşti lumea toată.

Se-ascund în ei atâtea clipe
Şi-atât de multă-ngăduinţă,
De parcă-n şoaptă vor să ţipe
Luptând cu orice suferinţă.

Azvârle hamul peste zări,
Spre stele albe să plutim,
Să adunăm lacrimi din flori,
O boltă nouă să-mpletim.

Din firul ierbii să luăm viaţă
Hrănind iubirea cu petale,
Să adormim de dimineaţă
În emisfere boreale.

Între noi

Mi-am luat gândul de la tine
Numai pentru o secundă
Şi-am urcat pe culmi alpine
Să zăresc lumea mai blândă.

Mi-am luat ochii de pe tine
Pentru-o clipă şi ceva
Să văd dacă-mi aparţine
Zorii care vor urma.

Mi-aş fi luat inima-n palme
Şi sufletu-n buzunar
Dar, în nopţile prea calme
Timpul trece în zadar.

Chiar am încercat odată
Să desluşesc un alt drum
Însă, noaptea zbuciumată
M-a lovit cu-n nor de scrum.

Altă dată m-a cuprins
Dor de ochii tăi cei verzi
Iar, iubirea a învins
Şi-ai venit să mă revezi.

Mi-aş lua inima-n piept
Şi-aş zbura-ntr-o altă vară
Dar, mai bine te aştept
Să-mi pui slove-n călimară.

Mi-aş lua inima înapoi,
Uneori, când dorul zbiară
Dar, mi-e teamă că-ntre noi
Nu-i doar o poezioară.