Ieri n-ai putut să-mi dai iertarea,
astăzi nu vrei să mă dezlegi,
dar lacrimile-ţi curg ca marea
oceanelor fără de legi.
Mâine când totul va fi veşted
iar soarele va răsări
deasupra unui munte neted
de lacrimi, voi înmărmuri.
Mă vei percepe ca pe-o stâncă
din care m-ai sculptat cândva
dar nu m-ai dat uitării încă...
nici nu mă poţi remodela.
Un monument clădit durerii,
din stele frânte-n primăveri
ce-a reuşit să-i pună serii
cununa stelelor de ieri.
Azi numai vreau să ştiu coşmarul
ce sufletul mi-a întemniţat,
nici n-am să-ţi dăruiesc amarul,
ar fi prea mult, şi-ar fi păcat.
Mâine viorile vor plânge
pe umerii care-au căzut
la ceas de taină, tu vei strânge
în buzunar, timpul trecut.
Eu voi aşterne pentru mâine
cu-acelaşi suflet şi cuvânt,
iubirea care se cuvine
să dăinuiască pe pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
â , ă , î , ş , ţ , Â , Ă , Î , Ş , Ţ
Mă cam laud, nu-i aşa ?
Care e părerea ta?
Fii corect şi comentează
Ceea ce te deranjează!