Doar pentru o naștere deplină

Când m-am născut
credeam
că sunt singura care
văd altceva decât
ceea ce mi se oferă,
credeam că
e mai firesc să tac
decât să visez,
mai zvelt
să adorm pe nori
decât să curg a ploi,
să desenez infinitul
lunecând
printre scări
ce nu-mi arătau decât
săgeți spre cer.

Credeam că sunt
un sloi de gheață
din raze de soare verzi,
mă priveam în oglinzi adormite
și nu-mi recunoșteam umbra ...

Acum știu că
nu sunt singura
care îndrăznește
să descopere cerul
adormind între
curcubeu și luceafăr.

De-abia acum.

Și eram atât de sigură că nu sunt,
așa de singură că sunt,
încât
aș fi pus rămășag
pe o grămadă de stele,
doar pentru că
ele mă știu,
îmi sunt surate,
îmi sărută razele
adunându-mă
din cer și până în călcâie
doar pentru o naștere deplină.

Fără niciun motiv

Dor brațele de-atâta depărtare,
de-atâta uitare lacrimile-mi plâng
a sloiuri de gheață,
așteptările îmi pun freamătul pe foc
și șoptesc... am obosit...

Frâng privirea în sute de bucăți
de cuvinte nerostite,
irosite pe tăceri ascuțite
ce rănesc străveziu nedeșlușitul
țipăt zadarnic
într-o cascadă de gânduri,
gânduri asurzitoare.

Oare cu ce-au plătit unii iubirea
pe care nu o merită
ci doar o simt, o trăiesc
și nici măcar nu o iau în seamă,
cu ce, cu câți arginți
moșteniți din rărunchi...?!?

Până mai ieri oblojeam gândurile
cu fulgi de mătase și plasturi de zăpadă
uniformă
în timp ce lacrimile îmi cădeau concave
pe piept.

Răcnesc istovită
pășind pe cărările îmbâcsite de dor,
deslușesc neiubirea,
nesărutul, neuitarea,
dezgolirea îmbrățișării,
smoala nesiguranței,
neavântul... gustul inert al lacrimilor seci,
tăcerea strigătoare la cer
vestind metalele ruginite
în zadar.

Trăiește-mă cu jale
și ucide-mă cu sete
renunțând la tot ce poate însemna vis,
la tot ce nu am putut atinge
și nici nu am reușit să aștern pe zăpadă
cu slovele-mi lăcrimânde.

Sângerează-mi clipele
inundându-mi trupul cu clocotul
versurilor mele,
despletindu-mi ochii peste crestele
ideilor străpunse de săgețile
ochilor tăi.


Desmoștenește-mă, te implor!
Ia-mi aroma de ceai verde cu tine
și pune-mi mâinile pe soare,
poate așa voi vedea răsăritul
apunându-ți în palme
șoptind... la infinit
-te iubesc, fără niciun motiv-.

Nu mă lăsa!

 

 

 

Nu mă lăsa altora pradă,
de-ai ştii ce mulţi mi-ar disloca
sufletul, fără să mă vadă,
şi mult mai mulţi m-ar sufoca...

De-ai ştii ce geruri m-ar cuprinde
de la călcâie pân-n cer,
ce mulţi m-ar duce-n târg, m-ar vinde
ca pe un ultim grănicer...

De-ai ştii ce lacrimi, ca oceanul
neliniştit, pe veci mi-ar stoarce
fără de milă-n amalgamul
clipelor reci, să-mi ia din pace.

Nu mă lăsa în ger pe stradă,
susţine-mă cât mai trăiesc!
Nu mă lăsa altora pradă,
iubeşte-mă, să te iubesc!

Prea mult

Sunt prea mic să-ţi răpesc timpul,
Prea mare să nu-nţeleg
Când se schimbă anotimpul
Şi ce haine să-mi aleg.

Sunt prea scund să-mi arunc ochii
Ce zăresc atâta soare,
Unde se înalţă plopii,
Peste-oceane de culoare.

Sunt prea darnic s-ascund visul,
Prea zgârcit să-mi vând trecutul
Parcurgându-mi aşa zisul
Zbor, ce-atinge absolutul.

Sunt prea orb să-aud chemarea
Porţilor ce se deschid
Doar odată, când uitarea
Vrând, nevrând produce vid.

Sunt prea treaz să nu-ţi duc lipsa
Ce-apasă inconştient,
Ca şi când numai pedeapsa
Este-al meu abonament.

Sunt prea slab să pot susţine
Clipele îndurerate,
Mă topesc în dor de tine,
Zi de zi, noapte de noapte.

Sunt aici, în pragul casei
Aşteptând să-mi înţelegi
Lacrima din podul palmei
Ce se scurge fără legi.

Condamnaţi-mă pe viaţă!

Sunt produsul muzei mele,
N-are rost s-aplaudaţi,
Praf inert din cozi de stele,
Mai bine mă condamnaţi.

Am răpit privirea, gândul
Din sufletul ce-l iubesc
Şi v-am împletit cuvântul
Încercând să vă hrănesc.

Condamnaţi-mă pe viaţă,
Biciuiţi-mă-n neştire,
Asta mi-e reala faţă,
Nu are ce să vă mire!

Sunt un strop purtat de vele
Printre-ale furtunii valuri,
Descriu dragostea din stele
Ce se zbate între maluri.

Condamnaţi-mi trupul care
Refuză să mai dea gheaţă,
Daţi-mi cupa cu uitare,
Condamnaţi-mă pe viaţă!

Recunosc, sunt vinovată,
Am sustras şi-am dăruit
Muzei, slova-nlăcrimată,
Recunosc că am greşit!

Sunt numai produsul muzei,
N-am să vă cerşesc clemenţă,
Ochii lui, seninul frunzei
Mi-a turnat în vers esenţă.

Eu nu am stabilitate
Fără glasul lui ceresc,
Recunosc că-n libertate
N-am dreptul să mai trăiesc.

Voi, cei ce nu ştiţi ce-nseamnă
Să iubiţi cu-adevărat,
Sufletul nu vă îndeamnă
Să mă loviţi neîncetat?

Sunt dispusă-n rugul aprig
Să ard, fără consolare,
Nu voi plânge, n-am să strig
Biciuiţi în continuare!