Ar trebui să mor pentru-a mă naşte

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte
pe pieptul tău, fir alb de crin firav,
prins cu beteală albă? Recunoaşte,
c-ar trebui să mor..., sau mult mai grav...

Ar trebui să nasc un crin uscat sub nori,
să-l ud cu şoapte vii la asfinţit,
să-l redescopăr între nopţi şi zori,
în clipa când pe stele-am amuţit?

Ar trebui să zbier pentru-o tăcere,
purificată-n ţipete cumplite?
Sau să-mi opresc secundele-n durere,
cu miere şi petale împletite?

Ar trebui să-mi strâng în saci durerea,
să i-o dau vântului când va veni
cu tine, să-mi aducă mângâierea
şi să mă nască, cum s-ar cuveni...

Ar trebui să mă trezesc cu tine
la pieptul meu, nu doar în gând şi trup,
să mă găsesc şi regăsesc cu bine,
lacrimi de dor să nu beau sau să rup...

Ar trebui să-ţi spun că se-nserează
pe toamne lungi, cu ploi îndelungate,
că stropi fierbinţi pe-obraji încă-mi valsează
şi totuşi te aştept noapte de noapte.

Ar trebui să mor pentru-a reţine
că m-am născut din pură întâmplare
să te iubesc pe veci numai pe tine,
chiar aş muri de dorul tău prea mare...