Azi îmi îmbrac durerea

E-atât de scurtă viaţa
şi-atât de-aglomerată
încât, alungând ceaţa,
descopăr că-i ciudată.

Descopăr goliciunea
vestitelor himere,
ce promiteau minunea
dar, înnoptau mizere.

Azi îmi îmbrac durerea
în haină de mătase,
înlăcrimând tăcerea
ţipetelor sfioase. 

Văd bine cum se zbate
aripa frântă-n cer
dar, lupt până la moarte
prin viscol şi prin ger.

Văd lacrima cum face
drum către colţul gurii,
lăsând urme sărace
în calea picăturii.

Văd multe, rătăcită
printre nevăzători
dar, tac... sunt pedepsită
în sute de culori.

Nu-ţi descriu peisajul,
vei spune că-s nebună
fiindc-am avut curajul
de a zbura spre lună.

Strecor ades privirea
prin noduri de lumină,
să nu-mi cunoşti mâhnirea
ce-ascund la rădăcină.

De-o vreme-n palma fină
liniştea se răsfaţă,
gându-mi stă pe retină,
privindu-te prin ceaţă.

E-atât de scurtă viaţa
şi fără conţinut
când lacrima e-n faţa
prezentului tăcut.

Descopăr că-i prea simplu
să treci prin ea oricum,
fără a da exemplu
secundelor din drum.

Tu mă declari învinsă
dar, nu ai priceput
că lacrima mea-i ninsă
de când am renăscut.

Priveşte valul mării,
revenind nechemat,
în ciuda disperării
care l-ar fii secat.

Sunt numai o redută
trecută prin furtuni,
lacrima mi-e pierdută
între dimensiuni.