Se-nserează peste lume,
Bolovanii cad din munte
Pictaţi, în albe costume
Dar, cine să-i mai asculte?
Se rostogolesc de-a valma
Peste tot ce-a fost odată,
Încercând să-mi ardă palma
Cu-o ură nemăsurată.
Şi păreau atât de limpezi
Ca izvorul adormit,
Sinceri, ireali de fragezi...
Totuşi de sus au lovit.
Nu-mi e teamă de-ntuneric,
Din munte-am izvorât eu,
Cerul, de-acolo-i feeric
Fiindcă-l am pe Dumnezeu.
De furnici nu-mi este teamă,
Nici de valurile mării,
Ştiu ce sunt, ştiu cum mă cheamă,
Iert, dar te voi da uitării!
Postări
