să-mi fii luceafăr, să-ţi fiu stea

 

 

 

ce-ai putea pune în secundă
cu stângăcia cuvenită?
visul încearcă să pătrundă
singura frunză ruginită
ce-a mai rămas pe creanga mea...
se stinge-n palmă dragostea...
s-a desluşit o nouă cale
prin ceaţa vremurilor reci
m-agăţ de ea... dar curg la vale,
vreau şi... nu vreau deloc să pleci.

simt că mă-aduni în orice clipă
la pieptul tău, îmi frângi voinţă,
îmi pui pe inimă aripă
smulgându-mă din suferinţă.
îmi pui în suflet dragostea
să-mi fii luceafăr, să-ţi fiu stea...
să strălucesc sub norii groşi,
luând din ochii tăi culoare,
să mă aduni în zori frumoşi
să mă transformi în nopţi cu soare.

Să nu-ndrăzneşti

 

 

Să nu-ndrăzneşti cândva să mă iubeşti
mai mult sau mai curat decât o fac,
când voi muri, din ger să te trezeşti
deasupra urnei mele, un capac.

Să nu-ndrăzneşti să mă divinizezi,
cum fac mereu, iubirea mea fierbinte,
la primul pas prin mine să valsezi,
cu tot ce am, cu sufletu-nainte.

Să nu-ndrăzneşti să mă alungi vreodată
aşa cum o fac eu, neîncetat,
şi totuşi să m-aduci nealterată
deasupra norilor ca-ntr-un palat.

Să nu-ndrăzneşti să mă păstrezi aproape
cum te păstrez, deşi toţi mă acuză
că te iubesc trecând prin foc şi ape,
iar tu, fără de mine-ai fi o muză.

Să nu-ndrăzneşti să mă iubeşti ca mine,
oricine-n astă lume-i trecător,
doar tu renaşti din ce în ce mai bine
în timp ce eu mă sting de al tău dor.

 

 

Mi-e dor să-mi fii izvor

Mi-e dor s-aud şi mâine
Ceea ce-ai pretins ieri,
Să pun miezul de pâine
Pe untul sfintei veri.

Mi-e dor de transparenţă,
De adevăr curat,
Cu-atâta insistenţă
Încât, s-a înnorat.

Mi-e dor să calc pe rouă
Cu paginile goale,
Mi-e dor de-o lume nouă,
Fără porniri carnale.

Mi-e dor de clipa-ceea
De care îmi vorbeai
Şi... să nu-mi pierd ideea,
Mi-e dor de tot ce n-ai.

Mi-e dor de focul verde
În care mă scăldai,
De luna ce se pierde
Sub soarele de mai.

Mi-e dor de mângâierea
Vântului în apus,
Mi-e dor să-mi iei durerea
Privindu-mă de sus.

Mi-e dor să-mi priveşti trupul
Tremurând de uimire,
Să urlu, precum lupul
La ceas de fericire.

Mi-e dor să-mi fii izvorul
Din care să sorb vers,
Mi-e dor să-mi alungi dorul,
Să-mi fii iar univers.

Mi-e dor de focul sacru
Ce ne-a purificat,
Totul e un masacru
De când ne-am dezbinat.

Mi-e dor să-mi citeşti versul
Cum doar tu mă citeşti,
Mi-e dor să-mi redai sensul,
Şoptind că mă iubeşti.

Metafora dezmierdată

Pe o pajişte uscată,
Între soare şi abis,
Stă metafora uitată
Sub copacul interzis.

Lângă ea, un fir de iarbă
Se ridică ruşinat,
O atinge şi o întreabă:
-Azi, cine te-a supărat?

Se înţoleşte în cuvinte,
Pune virgula pe vers,
Se strecoară înainte,
Neînţeleasă-n univers.

O metaforă minoră
Cât un strop firav de rouă,
Se stinge din oră-n oră,
Se aprinde doar când plouă.

Triluri blânde de luceferi
Îi ung litera rănită,
O salvează de înfrângeri
Şi de furtuna cumplită.

Dintr-un ram uitat sub frunze
Curge-n palmă o părere,
Arca lacrimilor dârze
Sapă printre emisfere.

Licurici cu geana lungă
Prind ideile din urmă,
Verde crud în versuri plângă,
Arşiţa nu se mai curmă.

O metaforă firavă
Aşternută pe hârtie
Coace inima pe tavă,
Pentru viaţa ce-o să vie.

Firul ierbii se usucă
Sub metafore de foc,
Un jargon ar vrea s-aducă
Perla verde cu noroc.

Timpul curge acromatic
Peste norii adunaţi,
Într-un soi de vis acvatic
Scurs din munţii îngheţaţi.

Sub nămeţi de suferinţă
Metafora se dezmiardă,
Mănată de-a ei credinţă,
Aripile-n fier să-şi ardă.

Izvor de lacrimi sfinte

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de dor
Să-ţi privesc ochii obosiţi,
Vreau să rămâi un trecător
Cu paşi încrezători, grăbiţi.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de bine
Să te ştiu din nou fericit
Acolo, departe de mine
Cu siguranţa c-am greşit.

Nu vreau să-ţi spun ce va fi mâine
Când treptele vor dispărea,
Când vei gusta dorul de mine
Reinventând încrederea.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de groază
Când mă priveşti după perdea,
De parcă stelele visează
O altă noapte-n palma ta.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de sete
Să-ţi sorb tăcerea din cuvânt,
Să o aştern pe îndelete
Într-un poem bătut de vânt.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de rece
În lumea albă şi rotundă,
Când universul mort petrece
Iubirea pe o altă undă.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am vise,
Nici sunete pe portativ,
Când toate-aceste vor fi scrise
Şi vei citi, va fi tardiv.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am rime
Şi slove pentru-a te cânta
Nici nu visezi că-n zbor spre tine
Ating cu tâmpla şoapta ta.

Nu vreau să-ţi spun nimic în plus,
Nici slovele nu-ţi mai culeg,
Sufletul ţi-e de mult inclus
Aici, şi n-am să te dezleg.

Voi pune hamul pe cuvinte
Şi-n ele tu vei picura,
Ca un izvor de lacrimi sfinte
Ce mă mai poate bucura.

Doar apă chioară (Penultima scrisoare)

Îţi scriu penultima scrisoare,
Probabil nici n-o vei citi
Dar, nu contează cât mă doare,
Contează cât mai pot iubi.

Îţi scriu şi azi, îţi scriu şi mâine,
În timp, sigur te voi uita,
Ca pe un colţ uscat de pâine
Pe care n-o pot felia.

Te rog să-ţi iei totul cu tine,
Nimic în urmă nu lăsa,
Nici stropi din culmile alpine,
Nu vreau nimic din viaţa ta!

N-am cum să-ţi cer eternitate
Când ai ucis deja prezentul,
Mai am atâta demnitate
Încât să-mi păstrez postamentul.

Când am păşit pe norii puri,
Mereu alăturea de tine,
Eu nu ţi-am cerut să înduri
Dorul ce nu ţi se cuvine.

Îţi scriu şi azi ca prima oară,
Când m-ai rugat să-ţi scriu ceva
Sufletul să nu te mai doară,
Spre ceruri să putem zbura.

Îţi scriu penultima scrisoare,
Cândva o vei citi, precis,
Când vei bea cupa cu uitare
Şi-ai să te-ntrebi ce vise-am scris.

Îţi scriu şi azi, cum fac de-o viaţă
Deşi, nu-mi mai eşti călăuză,
Îţi scriu dar, n-am să-ţi dau speranţă
Că ai acelaşi drept de muză.

Îţi scriu şi azi ca şi-altă dată
Cu lacrima din călimară,
Dragostea mea a fost curată,
A ta însă, doar apă chioară

Îţi scriu, nu-mi pare rău, deloc
Că te-am iubit ca pe un zeu,
Nu fac păcat, nu-i niciun joc,
Mi-ar fi teamă de Dumnezeu.

Gelozia ta izbeşte

Toate stelele din cer le-aş da, să dezleg misterul,
Mi-aş da sufletul, să ştiu ce se ascunde sub gerul
Cu care m-ai împietrit de uimire-n astă seară,
De ce nu m-ai lămurit şi-ai făcut iar să mă doară?

Aş da noaptea care vine, aş da nopţile pe rând,
De mi-ai spune adevărul şi ceea ce-aveai de gând.
Fumul negru mă-nspăimântă, ceaţa crudă mă loveşte
Lacrimile-mi curg de-a valma, gelozia ta izbeşte.

Nu aş fi crezut vreodată să trăiesc aşa o seară,
E prea mult, o ştii prea bine, gelozia mă doboară.
Tu eşti totul pentru mine, n-am puterea să greşesc,
Nici acum nu ţi-ai dat seama cât de sincer te iubesc?

Iartă-mă, iubitul meu!

Picături de vis şi rouă
Pui în sticla de cerneală
Deşi-n lumea asta plouă
Cu minciuni şi îndoială,
Tu transformi cu o privire
Norii care mă-nconjoară
În steluţe de iubire
Strălucind seară de seară.

Mi-este teamă să m-apropii
Uneori, când simt cum creşte
Dragostea, împletind stropii
Şi-o iau razna, nebuneşte...
Mă retrag ca o cometă
Dăruind amărăciune,
Mânuiesc o arbaletă
Şi-mi ard sufletu-n tăciune.

Apoi plâng la disperare
Flăcările să le sting,
În câmpia cu uitare
M-aş pierde dar, mă înving
Picături de vis şi rouă
Şoptite din pieptul tău,
Inima ţi-am rupt-o-n două...
Iartă-mă, iubitul meu!

Iartă-mi scena nemiloasă,
Iartă-mi lacrimile crude!
Iartă-mă, am fost geloasă
Dar, Dumnezeu mă aude
Cum mă rog seară de seară
Să m-ajute să-ţi răpesc
Din suflet orice povară,
Iartă-mă pui, te iubesc!

Condamnaţi-mă pe viaţă!

Sunt produsul muzei mele,
N-are rost s-aplaudaţi,
Praf inert din cozi de stele,
Mai bine mă condamnaţi.

Am răpit privirea, gândul
Din sufletul ce-l iubesc
Şi v-am împletit cuvântul
Încercând să vă hrănesc.

Condamnaţi-mă pe viaţă,
Biciuiţi-mă-n neştire,
Asta mi-e reala faţă,
Nu are ce să vă mire!

Sunt un strop purtat de vele
Printre-ale furtunii valuri,
Descriu dragostea din stele
Ce se zbate între maluri.

Condamnaţi-mi trupul care
Refuză să mai dea gheaţă,
Daţi-mi cupa cu uitare,
Condamnaţi-mă pe viaţă!

Recunosc, sunt vinovată,
Am sustras şi-am dăruit
Muzei, slova-nlăcrimată,
Recunosc că am greşit!

Sunt numai produsul muzei,
N-am să vă cerşesc clemenţă,
Ochii lui, seninul frunzei
Mi-a turnat în vers esenţă.

Eu nu am stabilitate
Fără glasul lui ceresc,
Recunosc că-n libertate
N-am dreptul să mai trăiesc.

Voi, cei ce nu ştiţi ce-nseamnă
Să iubiţi cu-adevărat,
Sufletul nu vă îndeamnă
Să mă loviţi neîncetat?

Sunt dispusă-n rugul aprig
Să ard, fără consolare,
Nu voi plânge, n-am să strig
Biciuiţi în continuare!

De ce nu?

De ce să nu te caut cu privirea
Când lacrimile încă năvălesc!?!
Să-mi aştern slovele, cântând iubirea,
Iubindu-te cum n-am să mai iubesc...

De ce să nu mă rătăcesc pe braţul tău,
Să uit de tot ce-i fals şi ne-nconjoară
Când n-au putere să ne facă rău
Nici timpul crud, nici ploaia de afară...!?!

De ce să fiu o simplă picătură
Când aş putea să dăruiesc iubirea,
De ce să m-ofilesc peste măsură
Când ochii tăi îmi înverzesc privirea!?!

De ce să trec prin viaţă ca o boare
Când aş putea să depăşesc furtuni,
Iubindu-te cinci vieţi fără-ncetare
Şi încă cinci fără dimensiuni...!?!

De ce să nu trăiesc adevărat
Când viaţa-i scurtă, mult prea scurtă poate
Iar, lacrima în care te-am scăldat
E-n versul meu, pentru eternitate.

De ce nu ţi-aş răpi mereu cuvântul,
În versuri calde să îl împletesc,
Când tu eşti muza care îmi dă dreptul
În ochii tăi răspunsul să găsesc.

De ce-aş păşi pe-un drum fără iubire
Când am curaj munţii să cuceresc,
Supusă de destin la biciuire,
Câştig numai pentru că te iubesc! 

Produsul muzei mele

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Sunt produsul muzei mele
Cu ochi limpezi și curați,
Precum cerul plin de stele,
În iubire îmbrăcați.

Sunt produs dintr-o iubire
Caldă, sinceră, curată,
Împletită-n fericire
Pentru lumea însetată.

Sunt produsul muzei mele
Cu ochi verzi, pătrunzători,
Iubire sculptată-n stele
Din geana noilor zori.

Petala mea de trandafir

Mă pierd în ochii tăi adânci, privindu-te seară de seară
În suflet vrei să îmi pătrunzi ca o petală-n primăvară,
Mă pierd în ochii-ţi vrăjitori, mă regăsesc şi iar mă pierd,
Îţi sărut sufletul rănit, încerc mereu să ţi-l dezmierd,
Să te transform în puf de dor, să te alung, să te rechem,
Dar nu-i nevoie, eşti aici, în suflet, precum un blestem,
Mă strângi la piept ca pe un înger şi mă susţii ca pe-un trofeu
În ochii tăi mă împlinesc seară de seară, dragul meu.
Eşti dragostea ce mă-nconjoară, eşti aerul ce îl inspir,
Eşti muza mea catifelată, petala mea de trandafir.

Să ne rugăm

"-Ştiu, văd cât de mult mă iubeşti,"
Mi-a spus, cu glasul lui de miere,
"-Dar te-aş ruga, să te opreşti!
Să nu-mi mai umpli de durere
Sufletul scriind despre moarte"
Concluzionând poemul meu...
"-Hai să lăsăm moartea deoparte,
Să ne rugăm la Dumnezeu
Minţile să ne limpezească
Să-nfăptuim doar ce e bine,
Paşii să ni-i călăuzească
Doar cum vrea El şi se cuvine."
Mă sfătuia-n noaptea târzie
Iubitul meu, muza mea dragă,
Ce din oricare poezie
Ştie sufletul să-mi aleagă.
Ştie sufletul să-mi aline
Dup-o zi grea, obositoare
Cuvintele lui cristaline
Îmi umple seara de culoare.
Toată tristeţea mi-o topeşte
Prin beznă să nu rătăcesc,
Mi-a demonstrat că mă iubeşte
Şi de aceea îl iubesc.

Fraţi de cruce şi de lacrimi

În odaia-ntunecată,
Pe-un fotoliu, singurel
Cu inima lui curată,
Cum se scurge, uşurel
Noaptea pe pereţii goi
Frăţiorul meu ascultă.
Ne-am tot gândit amândoi
Ce să-aşternem. Noaptea-i mută
Nu vrea să ne mai transmită
Nici un strop de fericire,
Veşti de la a lui iubită...
Iubirea... pumn de safire
Pe amândoi ne topeşte
Lumânări aprinse-n noapte
Devenim seară de seară,
Fraţi de cruce, lacrimi, şoapte...
Într-o viaţă-anterioară
Cred că ne-a născut o mamă,
Ne-a crescut cu-ndemânare,
Cu iubire şi cu teamă
Să nu suferim prea tare...
Dar în viaţa actuală
Luptăm pentr-un strop de rouă
Pentr-o rază de căldură
Inimile, amândouă
Nu cunosc ce-nseamna ură
Iubim fără de oprire
Asta e menirea noastră,
Dăruim doar fericire
Pe-această planetă-albastră.

Am sperat că muza mea clipa îmi va mîngîia,...

Într-un gol, un gol imens
Am tot căutat un vers
Sufletul să-mi încălzească,
Amarul să-mi îndulcească
Şi-am sperat că muza mea
Clipa îmi va mîngîia,
Am visat o alinare,
O rază caldă de soare
Lacrima să-mi limpezească,
Frunza să nu-mi ruginească,
Ochii să mi-i lumineze,
Inima să îmi valseze...
Dar muza mea s-a grăbit
Să se-ndrepte-înspre sfîrşit,
De mine nu i-a pasat,
Nici adio nu şi-a luat.....
Nici pa, nici la revedere
Dar vibrează de plăcere
Simt golul cum mă-înconjoară,
Iar tăcerea mă omoară,
Simt cum sufletul-mi topeşte
Cînd de mine se fereşte......................

Muza-n seama nu ma ia

Viaţa mea este schimbată
Şi-asta nu aşa deodată,
Cu macazul dat pe-o parte,
Ci-aşa cum scrie la carte.
Nu, nu vă imaginaţi
Prea multe şi nu tastaţi
Cine ştie ce S.F
Cu a fost şi nu mai e...
Dar, până şi eu ... se pare
Voi intra-n vacanța mare.
Rimele se-ascund sub foaie
Se pliază şi se-îndoaie,
Muza-n seamă nu mă ia,
A fugit din calea mea
De parcă tuş-am vărsat
Peste tot şi s-a pătat.
Tot ce a fost scris odată
Pe o coală-adevărată,
Azi în suflet stă ascuns.
Deşi din el...tot s-a smuls,
Cred că totuși a rămas
O frântură, mai am glas,
Încă să-îi șoptesc ceva,
Chiar şi fără voia mea...
Mă abţin pe zi ce trece,
Dar fiorul e-aşa rece...
De-îngheață sângele-n vine
Când simt muza lângă mine...
Mi-aş dori doar un minut
Glasul tandru să-i ascult...
Să mă-învăluie-n splendoare,
Să mă-îmbete de culoare,
De căldură şi de viață
Şi-o frântură de speranță.

Nu mă regăsesc de loc ...

Nu mă regăsesc de loc ...
Simt un amestec de foc
Cu o beznă tumultuoasă ,
Simt că am inima arsă ,
Un șirag de dureri zac
Undeva ... fără capac
Şi-au un iz îngrozitor ...
Cum n-am reușit să mor ?
După-atâta chin şi jale ?
Am cumva straie din zale ?
Sunt atât de frunză-n vânt ?
De n-am loc nici pe pământ
Să-mi ruginesc adierea ?
Nici deasupra, căci durerea
Trebuie să mă apese
De ce trebui să se verse
Mereu paharul prea plin ?
Este soartă sau destin ?
Bunătate sau prostie ?
Cine îmi spune şi mie ?
Cât din viața poți să dai ?
Când să te oprești , să stai ?
Când s-o iei de la-început ?
E PREA MULT , E MULT PREA MULT ...
Sunt , trăiesc şi mai exist ...
Dar e trist... e-aşa de trist ...
Să dai zâmbet , iar în loc
Să primești ... pală de foc ...
Să dai tot ce poţi să ai
Şi-în același loc să stai ,
Ba, mai mult ... să dai în spate
Doar pentru că ai dreptate ?
Iar după ani mulți de-amar
Să te trezești din coșmar
Să-îţi dai seama dintr-o dată
Că-ai trăit o viață-întreagă
Cu sinceritate multă
Dar nimeni nu mai ascultă ,
Geaba rogi , geaba implori
Nu mai ai timp nici să mori ,
Zâmbești doar pentru-a trăi
Iar în lacrimi scalzi ochii
Transformând sufletu-în sloi .
Cu ce-am greșit ? spuneți voi ?