Speranţele vin peste noapte

Lăsasem pe gâtul speranţei
O urmă uşoară de veac,
Uitasem de gustul vacanţei,
Sub munţi de durere, un fleac.

Visam să se legene noaptea
Pe braţe de stele zglobi,
Să curgă în vise cetatea
În care te-aştept să revii.

Tăceam rătăcită-n cuvinte
Dorind să-mi asum răsuflarea,
Dar, nicio secundă, prin minte,
Nu poate să-mi treacă uitarea.

Treceam de la lună la umbră
Prin arşiţa bine trasată,
Hrănind clipa rece şi sumbră
Cu stropi de iubire curată.

Speranţele vin peste noapte
Din râul clădit insomniei,
În barca tăcerii se-mparte
Cuvântul sortit poeziei.

Mi-e urma-ngropată-n durere
Sub cerul mereu mai noros,
Mi-aş pune amprenta-n tăcere
Dar mâine visez luminos.

Azi îmi îmbrac durerea

E-atât de scurtă viaţa
şi-atât de-aglomerată
încât, alungând ceaţa,
descopăr că-i ciudată.

Descopăr goliciunea
vestitelor himere,
ce promiteau minunea
dar, înnoptau mizere.

Azi îmi îmbrac durerea
în haină de mătase,
înlăcrimând tăcerea
ţipetelor sfioase. 

Văd bine cum se zbate
aripa frântă-n cer
dar, lupt până la moarte
prin viscol şi prin ger.

Văd lacrima cum face
drum către colţul gurii,
lăsând urme sărace
în calea picăturii.

Văd multe, rătăcită
printre nevăzători
dar, tac... sunt pedepsită
în sute de culori.

Nu-ţi descriu peisajul,
vei spune că-s nebună
fiindc-am avut curajul
de a zbura spre lună.

Strecor ades privirea
prin noduri de lumină,
să nu-mi cunoşti mâhnirea
ce-ascund la rădăcină.

De-o vreme-n palma fină
liniştea se răsfaţă,
gându-mi stă pe retină,
privindu-te prin ceaţă.

E-atât de scurtă viaţa
şi fără conţinut
când lacrima e-n faţa
prezentului tăcut.

Descopăr că-i prea simplu
să treci prin ea oricum,
fără a da exemplu
secundelor din drum.

Tu mă declari învinsă
dar, nu ai priceput
că lacrima mea-i ninsă
de când am renăscut.

Priveşte valul mării,
revenind nechemat,
în ciuda disperării
care l-ar fii secat.

Sunt numai o redută
trecută prin furtuni,
lacrima mi-e pierdută
între dimensiuni.

Rămân un suflet

Ai ales să-mi torni otravă

Dintr-o cupă aurie

Iar acum, te dai bolnavă

Sperând că sunt o piftie.

Ai ales cu a ta mână

Sufletul să mi-l hrăneşti

Cu esenţă de furtună

Însă, n-ai să izbuteşti.

Ai ales de-acuma drumul,

Fără mine poţi zbura,

Eu rămân să port costumul

Pur, precum inima mea.

Miracolul ţine de cer

Efectul de seră,
Cu cârje şi leacuri
De ieri, mă disperă,
Mă-ngroapă sub veacuri.

Miracolul pare
Că-n timp se produce,
Un ceai cu mult soare
În pagini te-aduce.

E noaptea prea lungă
Şi versul prea scurt,
Scotocesc prin pungă
Să beau un iaurt.

Secunda aleargă,
Durerile cresc,
Întinsă pe-o targă
Încerc să zâmbesc.

Beau calde speranţe
Din căni de metal,
Să-mi înfrunt instanţe
Din cercul vital.

Mi-e greaţă să-mi plouă,
Mi-e teamă să-mi ningă
Tai nopţile-n două
Să nu mă învingă.

Mă doare durerea
Din cord pârjolit,
Mă-ngroapă tăcerea
Ce s-a scrijelit.

Istoria cerne
Nădejdi cu ecou,
Din nori se discerne
Visarea, din nou.

Simetric se-ascunde
Un gând desluşit,
Pe-aici nu am unde
S-aştern un sfârşit.

Mi-e teamă de zorii
Ce noapte aduc,
Când toţi cititorii
Vor ştii că mă duc.

Mi-e teamă de leacul
Prea scump pentru noi,
Păcat doar de veacul
Scăldat în noroi.

De lespezi prea plină
Mă las într-o parte,
Doar tu-mi dai lumină,
Doar tu, pân' la moarte.

Descifrez o umbră
Uitată pe ring
Dansând în penumbra,
Cu stelele-o-nving.

Mirajul e-n palma
Ce-ţi scrie plăpând,
Iubire de-a valma
Să-ţi soarbă din gând.

Te-aşez pe-o petală
De nufăr smerit,
Firav ca o coală
Pe-un râu însorit.

Iubirea revine
In orice cuvânt,
Miracolul ţine
De cer şi pământ.

Vreau să...

Vreau să mă strângi în braţe

Şi să dansăm sub stele,

Să împletim speranţe

Cu versurile mele.

Vreau s-adormim când luna

Se duce la culcare,

Să-mi pui raze-n cununa

Din a ta sărutare.

Vreau să-ţi simt răsuflarea

Şi mângâierea-ţi caldă,

Să ne iubim ca marea

Ce în ocean se scaldă.

Vreau să-ţi zăresc iubirea

În ochi, să ţi-o citesc,

Să gustăm fericirea

Şoptindu-ţi, te iubesc!