Fără niciun motiv

Dor brațele de-atâta depărtare,
de-atâta uitare lacrimile-mi plâng
a sloiuri de gheață,
așteptările îmi pun freamătul pe foc
și șoptesc... am obosit...

Frâng privirea în sute de bucăți
de cuvinte nerostite,
irosite pe tăceri ascuțite
ce rănesc străveziu nedeșlușitul
țipăt zadarnic
într-o cascadă de gânduri,
gânduri asurzitoare.

Oare cu ce-au plătit unii iubirea
pe care nu o merită
ci doar o simt, o trăiesc
și nici măcar nu o iau în seamă,
cu ce, cu câți arginți
moșteniți din rărunchi...?!?

Până mai ieri oblojeam gândurile
cu fulgi de mătase și plasturi de zăpadă
uniformă
în timp ce lacrimile îmi cădeau concave
pe piept.

Răcnesc istovită
pășind pe cărările îmbâcsite de dor,
deslușesc neiubirea,
nesărutul, neuitarea,
dezgolirea îmbrățișării,
smoala nesiguranței,
neavântul... gustul inert al lacrimilor seci,
tăcerea strigătoare la cer
vestind metalele ruginite
în zadar.

Trăiește-mă cu jale
și ucide-mă cu sete
renunțând la tot ce poate însemna vis,
la tot ce nu am putut atinge
și nici nu am reușit să aștern pe zăpadă
cu slovele-mi lăcrimânde.

Sângerează-mi clipele
inundându-mi trupul cu clocotul
versurilor mele,
despletindu-mi ochii peste crestele
ideilor străpunse de săgețile
ochilor tăi.


Desmoștenește-mă, te implor!
Ia-mi aroma de ceai verde cu tine
și pune-mi mâinile pe soare,
poate așa voi vedea răsăritul
apunându-ți în palme
șoptind... la infinit
-te iubesc, fără niciun motiv-.