Dezbracă-mă...

Îmbracă-mă în versuri dezlânate punându-mă pe primul loc, să-ți fiu metafora din toate rimele arse fără foc. Șoptește-mi la ureche vers mirific din strofa care-ți place mai puțin, din sute de stejari să-ți identific sărutul crunt, să simt că-ți aparțin. Rostește-mi zorii fără calendare și roua verilor de sub călcâi, să uit de tot ce arde, tot ce doare să-ți împletesc din șoapte verzi... ''rămâi!'' Dezbracă-mă apoi de rima simplă și de metafora fără surâs, să-ți despletesc săruturi vii pe tâmplă să luăm toate lacrimile-n râs.

Înger de zăpadă

 

 

 

 

Îmi e așa de teamă iarna,
 totul e de-o singură culoare,
lacrimile-mi sunt identice,
amintirile-s incolore,
urmele pașilor tăi... albesc.

Nu e nevoie să deschid umbrela,
 mă pot ascunde de stele,
îmbrăcată în dorul tău,
undeva, oriunde, totul e alb,
iar eu ning...

Ning cu poeme,
cu crengi de brad, cu ceață și ger,
cu colinde, cu singurătate...
cu șoapte pierdute-n zadar,
suspinând,
implorând culoare
ning cu nămeți vineți de frig.

Ning
brodând bulgări de zăpadă
la poarta iernii
care mă înspăimântă.

Deszăpezirea
nu o poți face decât tu,
îngerul meu de zăpadă.
Ninge-mă!

Surâd a păcat

Nici măcar un ceas
din întreaga lume
nu face un pas
fără să-mi consume
șoapta de pe buze,
zorii din cuvânt
ce vor să m-acuze
de ceea ce sunt.

Nici măcar o ciută
nu se lasă prinsă
de o lesă mută
și o soartă stinsă.

Eu, un zbor de flutur
limpezind furtuni,
căutând să scutur
zilele de luni,
adorm iar securea
bine ascuțită
îmblânzind pădurea
pentru-a fi iubită.

Rătăcesc cu capul
mai mereu plecat,
pun suflet cu sacul,
surâd a păcat...

Doar pentru o naștere deplină

Când m-am născut
credeam
că sunt singura care
văd altceva decât
ceea ce mi se oferă,
credeam că
e mai firesc să tac
decât să visez,
mai zvelt
să adorm pe nori
decât să curg a ploi,
să desenez infinitul
lunecând
printre scări
ce nu-mi arătau decât
săgeți spre cer.

Credeam că sunt
un sloi de gheață
din raze de soare verzi,
mă priveam în oglinzi adormite
și nu-mi recunoșteam umbra ...

Acum știu că
nu sunt singura
care îndrăznește
să descopere cerul
adormind între
curcubeu și luceafăr.

De-abia acum.

Și eram atât de sigură că nu sunt,
așa de singură că sunt,
încât
aș fi pus rămășag
pe o grămadă de stele,
doar pentru că
ele mă știu,
îmi sunt surate,
îmi sărută razele
adunându-mă
din cer și până în călcâie
doar pentru o naștere deplină.

Rescrie-mă în versuri albe

Azi dimineață,
după ce m-am spălat
pe ochi cu tine,
pe tâmple,
pe umbră,
mi-am pus soarele-n priviri
și-am plecat
spre eternitate.

Șoaptele tale
se hârjoneau încă
în buzunarul de la piept,
în spatele meu,
se auzeau dorințele tale,
susur fierbinte
a unui singur
fir de dor.

Parfumul zorilor trecuți  

îmi mângâia coapsele,
surâsul pleoapelor
îmi săruta cuvântul 

nescris încă.

Rescrie-mă în versuri albe,
descrie-mă într-un cuvânt,

pune-mi pe tâmple miliarde
de sărutări... cu tine sunt.

Cu tine zbor peste vecie
și peste toate câte-or fi,
cu tine lumea e pustie,
noi ne iubim ca doi copii.

Dacă nu ai prins curcubeul

 

 

 

 

Înşiră-mă pe sârmă,
sau pe aţă,
pe iarbă, pe gânduri,
înşiră-mă... pe sfoară.

Ai grijă,
să nu fie ghimpată,
să se irosească,
aşa, ca mine,
înnodată sau cârpită
ca ziua de mâine,
de azi şi mai ales
ca lespedea de ieri.

Înşiră-mă pe suma lacrimilor,
pe conturul nopţilor
care curg prin venele stelelor
argintând şoaptele noastre
într-un tărâm de vis.

Ai grijă
să nu mă rătăcesc
printre stele incolore,
mi-aş pierde strălucirea,
mi-aş abandona rădăcinile
şi-aş porni spre cetatea intruşilor abandonaţi.

Înşiră-mă pe sârmă,
dacă nu ai prins curcubeul
deşiră-l pentru mine,
înşiră-mă pe acele nopţi
când vom trăi
la fel de fericiţi
sub oricare petec de cer,
la fel de împliniţi
sub orice fel de streaşină.

Înşiră-mă sub genele tale
şi adoarme-mă surâzând.

Mă voi trezi
ca în fiecare dimineaţă
cu tine-n gând.

 

 

 

 

 

 

Îmi eşti... cât voi trăi

 

 

 

de câte feluri, oare,
port lacrimi pe obraz?
ştii bine cât mă doare...
m-au scăldat, de necaz
că nu te pot aduce
decât în nopţi târzii,
când visul mi-este dulce
şi te pot regăsi.

când noaptea mi-este goală
de strigăt vlăguită,
lacrima de pe coală
se naşte împietrită,
când geana te imploră
drumul să-l regăseşti,
noaptea multicoloră,
cu tine, să-mi hrăneşti,
 
când glasul tău renaşte
speranţa de-a zbura,
lacrima recunoaşte
că va mai picura,
în sufletul meu, dorul
de tine, cât voi fi
şi voi păstra izvorul
în locul inimii.

când vei deschide cerul
cu-o singură privire,
voi dezlega misterul.

lacrimi de fericire
vor picura pe gură
şi-n piept se vor opri...
sunt doar o picătură,
îmi eşti... cât voi trăi.

   

 

 

 

Mă predau vieţii

Ieri am brăzdat cu lacrima apusul
printre tăceri să nu mai rătăcesc,
am înţeles că alegând opusul
mi-am croit drumul supraomenesc.

Am înţeles că soarele apune
când luna-n stele noaptea îşi îmbracă,
că tu eşti singurul de pe această lume
care mă fierbe-n solzi de promoroacă.

Ieri ţi-am dat libertatea de-a alege
cu siguranţa că îţi vei lua zborul
descopăr azi că noi nu avem lege,
nici legile nu ard cum arde dorul.

Am înţeles că lacrima nu poate
să-mi şteargă amintirile oricât doresc
să te ascund în suflet, peste noapte
mă predau vieţii fiindcă te iubesc!

Nevindecată

Să nu mă laşi s-adorm vreo noapte fără tine,
să-mi scuturi cerul, însetat, pe tâmplă
şi să-mi şopteşti, aşa cum se cuvine,
poemul ce sub geană se întâmplă...

Să nu mă laşi să-mi zdruncin visu-n creste,
să mă transform în puf de păpădie,
să mă iubeşti mai crud ca în poveste
să împletim poem pentru vecie.

Să nu mă laşi s-adorm în noaptea crudă
tânjind la gura ta înfierbântată,
te voi visa, stelele să m-audă
cum strig la tine... surd... nevindecată.

Neînţeles descântec

 

 

 

Cum să-nţelegi poetul când el din jar mănâncă,
din jar se-adapă, zilnic, în flăcări se-ntregeşte,
din lacrima de lună el curge ca o stâncă...
cum să-nţelegi poetul, când plânge şi-nfloreşte?

Cum să-nţelegi poetul când lacrima lui arde
tot ce adună ura, tot ceea ce umbreşte,
visează dimineaţa în doruri miliarde,
cum să-nţelegi poetul când plânge şi zâmbeşte?

Cum să-nţelegi poemul când, n-ai citit poetul,
n-ai descifrat ideea istorisirii lui,
cum să-nţelegi iubirea când nu ştii alfabetul
înlăcrimat în piatră de pana dorului?

Cum să-nţelegi poetul când şoapta lui răcneşte
înveşmântată-n valuri de lespede tăcută
cum să-nţelegi poetul când moare şi zâmbeşte
iar sufletul îi cântă într-o necunoscută?

Neînţeles descântec cu lacrimi şlefuit,
poetul se citeşte când lumea se întreabă,
cum să-nţelegi poetul, când versul s-a sfârşit,
iar el se iscăleşte pe nori, ca pe-o podoabă.

 

 

 

Aşteptare

 

 

 

Aştept să-mi pui culoare
pe geana înlăcrimată,
să mă aduni din soare,
să-mi spui că niciodată
nu mi-ai pus ger pe glezne,
nici şoapte încrâncenate...

să te adun mai lesne
decât culeg din noapte
visele-n palma dreaptă
şi steaua căzătoare
ce încă mai aşteaptă
să mă aduci din soare.

să-mi despleteşti furtuna
pe banca însetată,
în care-a ascuns luna
iubiri, ce niciodată
nu vor plăti dobândă
din credit compromis.

reconstruiesc, inundă,
nopţile prinse-n vis
se-agită-n largul mării,
de parcă plec privirea...
nu te pot da uitării
cântărind împlinirea.

 

 

Crâmpei de vis

 

 

 

Luasem stelele de mână
să-mi hărăzească în zadar
destinul, care se fărâmă
ca pâinea frântă-n calendar.

Să pun pe cearcănele zilei,
când ploaia lespezi a pătruns
până în veşnicia filei,
un dor de tine, dor ascuns.

Luasem şoaptele la goană
prin versul irosit în crâng,
catapultat fără îndoială
în zori albaştri care plâng.

Pe boltă aripa se pierde
ca un crâmpei de vis furat,
o noapte-n care luna verde
se scaldă-n ochiul nepătat.

 

 

 

 

Vorbe de dor

De-aş ştii să nu-ţi mai ascult glasul

şoptindu-mi dulce, te ador,

de-aş inventa în noapte ceasul

când nu voi suferi de dor,

Aş putea împleti cuvinte

fără de care să măsor,

dorinţa mea cea mai fierbinte,

de-a mă scălda-n vorbe de dor.

De-aş învăţa să-ţi pun sărutul

sub cap, când somnul nu-i uşor,

să nu mai sfâşii aşternutul

topindu-mă-n vorbe de dor.

Aş învăţa să-ţi strivesc clipa

pe buzele fripte de dor

şi aş îndepărta risipa,

şoptindu-ţi dulce, te ador!

Ce minune că eşti!

Ce minune că eşti

fir de crin pe pământ,

să mă porţi prin poveşti,

să-mi arăţi că mai sunt,

atât timp cât exişti

şi-mi zâmbeşti neîncetat,

stânci ce doar tu le mişti,

nu doar cer înnorat.

Ce mirare-ar fi fost

să-mi aduni din poveşti,

un surâs adăpost,

pod de dor să-mi clădeşti,

vise albe, zglobi

peste vreme şi trup

să mă afli, să ştii

că n-am cum să mă rup

de-o fiinţă ca tine,

fir de crin argintiu

iar în clipa ce vine

să-ţi şoptesc că nu ştiu

ce-a trecut printre noi,

fără-a realiza

nor născut după ploi

ce mă diviniza...,

un mister pe pământ

mai frumos ca-n poveşti...

Ce mirare că sunt!

Ce minune că eşti!

Sărut de înger prim

 

 

 

Mi-am aşternut pe cerul tău
Un nor, din cei furaţi de mine
Din ochii ce mă reflectau
Mai sus de culmile alpine.

Aripile mi-au înflorit
Sub haina unui crin regal,
Sufletul gol mi-a fost hrănit
Cu dragoste fără egal.

Ai aşternut pe al meu cer
Timid sărut de înger prim,
Pe palme, norii care-ţi cer
În şoapte să ne-acoperim.

Cobori, să-mi pui balsam pe glezne
Şi lacrimile să-mi săruţi,
Să-mi limpezeşti nopţile lesne
De gri să uit, de frig să uiţi.

Să pleci!

Să-ţi faci bagajul într-o noapte

şi într-o zi să pleci din mine,

să-ngropi sărutul dintre şoapte

sub trenurile fără şine.

Să nu-mi mai osândeşti apusul

nici zorii să nu-mi mai inunzi,

mereu îmi dăruiai opusul,

acum n-ai chef să te ascunzi.

Să pleci din mine ca furtuna,

să uit de tine ca de-un spin

pictat cu lacrima pe luna

ce ne privea cum ne iubim.

Să pleci departe, să n-am unde

să te găsesc, oricât aş vrea,

nu am avut unde pătrunde

fiindcă, ţi-ai ascuns inima.

Degeaba-ncerci să strigi din poartă

că totul este cum a fost,

numai ai loc în a mea soartă,

te zbaţi zadarnic, fără rost.

E prea târziu să-ţi caut vină,

şi mai târziu să te ascult,

eşti liber să porţi pe retină

tot ceea ce-ai dorit mai mult.

Numai pot fi scut între tine

şi lumea care ne-nconjoară,

să pleci şi să îţi fie bine,

ţi-o spun pentru ultima oară!

Veşnic la pieptul tău

 

 

Am aflat ce se întâmplă
când cuvintele îmi curg,
îmi aşezi în zori pe tâmplă
sărutul pentru amurg.

Când în noapte-ţi aud glasul
ce-mi aduce alinare,
îmi înnobilează pasul
cu-o singură sărutare.

Silabele îngheţate
de deasupra stelelor,
se-ascund undeva în noapte
să-mi ureze somn uşor.

Iar, în zori, când roua plânge
toate clipele pierdute,
şoapta ta mă reparcurge
printre vise neavute.

Zbor din cuib seară de seară
să-ţi sărut gura fierbinte,
sufletul să numai doară
cum se întâmpla înainte.

Liniştea să mă cuprindă
strâns de tot la pieptul tău,
dragostea să ne aprindă
pe vecie, dragul meu!

Am aflat, scria pe stele,
şi luna-a recunoscut
că în versurile mele
iubirea a renăscut.

 

Nu sunt frumoasă pentru-oricine

Nu sunt frumoasă pentru tine,
nici dulce, searbădă sau bună.
Sunt visul care numai vine,
vis împlinit sub clar de lună.

Nu sunt frumoasă-n prag de seară
fiindcă nu am nimic de-ascuns.
Am avut singura comoară
ce printre versuri mi-a pătruns.

E plină lumea de regine
şi de luceferi fără cer.
Nu sunt frumoasă pentru tine,
sunt trandafir lovit de ger.

Sunt lacrima curgând alene
de pe retina jucăuşă
ce-aşteaptă dansând printre gene
să baţi cu şoaptele la uşă.

Nu sunt frumoasă-n toiul nopţii,
decât la pieptul lui am fost
şi voi mai fi, de-ar spune morţii
că-mi vor da cripta adăpost.

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte
pe pieptul tău, fir alb de crin firav,
prins cu beteală albă? Recunoaşte,
c-ar trebui să mor..., sau mult mai grav...

Ar trebui să nasc un crin uscat sub nori,
să-l ud cu şoapte vii la asfinţit,
să-l redescopăr între nopţi şi zori,
în clipa când pe stele-am amuţit?

Ar trebui să zbier pentru-o tăcere,
purificată-n ţipete cumplite?
Sau să-mi opresc secundele-n durere,
cu miere şi petale împletite?

Ar trebui să-mi strâng în saci durerea,
să i-o dau vântului când va veni
cu tine, să-mi aducă mângâierea
şi să mă nască, cum s-ar cuveni...

Ar trebui să mă trezesc cu tine
la pieptul meu, nu doar în gând şi trup,
să mă găsesc şi regăsesc cu bine,
lacrimi de dor să nu beau sau să rup...

Ar trebui să-ţi spun că se-nserează
pe toamne lungi, cu ploi îndelungate,
că stropi fierbinţi pe-obraji încă-mi valsează
şi totuşi te aştept noapte de noapte.

Ar trebui să mor pentru-a reţine
că m-am născut din pură întâmplare
să te iubesc pe veci numai pe tine,
chiar aş muri de dorul tău prea mare...

De ce ţi-aş cere Soarele sau Luna?

 

 

 

De ce ţi-aş cere, astăzi, când văd bine
Că am mai mult, deşi, nu mi-am propus
Să am nicicând mai mult ca tine
Şi totuşi, vine, vine încet... de Sus.

De ce aş încerca să-ţi cer vreodată,
Să-mi umplu cu minciună conştiinţa
Când pentru mine, astăzi, înc-odată
Mi s-a îndeplinit, din patimă, dorinţa.

De ce m-aş pierde-n lacrimi fără număr,
Când văd prea bine ceea ce n-ai fost
Şi nu vei dovedi că eu enumăr
Din calendar, lozinci fără de rost.

Nu este loc pe pajiştea imensă
Să-ntind uitarea la uscat, sub soare,
Se-mparte cerul ca dup-o aversă
Şi-adună în căuşul timpului culoare.

Migrez din lacul împletit de tine
Cu sălcii, fluturi albi cu gând precis
Şi-mi refac drumul ce mi se cuvine
Încet, încet cu tine-n gând şi-n vis.

Balsamul ce-mi alină suferinţa
Se scurge-ncet dar, nu mă poticnesc
Deşi tu taci, călcându-mi năzuinţa
Cu tălpi de gheaţă ce mă îngrozesc.

Cum aş putea să urc pe-aceeaşi sfoară
Pe care-am împletit-o amândoi,
Mărturisind un zbor ce-o să mă doară
Cât voi trăi,  prin vreascuri şi noroi?!?

Prin junglă văd cum rătăceşti de-o vreme
Înlăcrimat şi plin de suferinţă,
Aduni şi limpezeşti mii de probleme
Dar, n-ai atins ca mine... biruinţă.

În urma ta presărai doar petale,
Acum nici şoapte nu elaborezi,
Eu?!? Dăruiesc iubire în pocale
Strop după strop, cum nici n-ai să visezi.

Ce pot să fac?!? Aştept să vină clipa
Când vei avea curaj să-nvingi minciuna,
Să îmi recapăt zborul şi aripa,
Nu îţi voi cere soarele sau luna.