De-atâtea ori m-am ridicat din moarte

 

 

De-atâtea ori m-am simţit fără vlagă,
De-atâtea ori m-am scăldat în tăceri,
Am ascultat ce spune-o lume întreagă
Să-mi înţeleg durerile de ieri.

De-atâtea ori m-am simţit o nălucă
Înveşmântată-n arşiţă şi ger
Încât, din suflet, lacrima-mi usucă,
Doar versul care pot să-l mai ofer.

De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul
Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă
Încât, acum, când dăruiesc cuvântul
Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.

De-atâtea ori m-am ridicat din moarte
Şi am luptat cu morile de vânt
Încât, acum, aştern pe a mea carte
Cu sufletul, cuvânt după cuvânt.

De-atâtea ori m-au lovit trecătorii,
De-atâtea ori mi-au frânt în cioburi luna
Încât, acum, când mă cuprind fiorii
Primesc smerită gerul şi furtuna.

De-atâtea ori am adormit în ploaie
Visând mereu că cerul e senin
Încât, acum, lacrimile şiroaie
Curg doar să spele noaptea de venin.

De-atâtea ori am cerşit îndurare
Scânteilor care m-au biciuit
Încât, acum, zilnic îmi cer iertare
Soarelui ce-n tăcere m-a încălzit.

De-atâtea ori mi-am înfrânat dorinţa
De-a păşi drumul deja pietruit
Încât, acum, când îmi revăd voinţa,
Realizez c-aşa am biruit.

De-atâtea ori m-am năpustit spre soare
Implorând zorii să mă lumineze
Încât, acum, nimic nu mă mai doare
Orice va fii, e liber să urmeze.

De-atâtea ori mi-am modelat o lume
Vopsită-n verdele din ochii tăi
Încât, lacrimile transform în glume,
Zburând cu tine peste munţi şi văi.