Chiar dacă nu vei mai veni

Am scris cât te iubesc pe-o frunză
Dar, s-a uscat a doua zi
Îngăduind să mă pătrunză
În suflet, cu săgeţi târzii.

Pe razele fierbinţi de soare
Mi-am iscălit iubirea-n zori,
Pe ploi şi vânturi uimitoare
Ce-au pus sechestru pe ninsori.

Am încercat să scriu pe vreme,
Ceea ce simt, nimic în plus,
Pe ceasul încleştat, ce geme
Pe paginile ce-au apus.

Am scris pe stele, fără număr,
De parcă aş fi vrut să pun
Pecete peste-al nopţii umăr
Şi Cerului să mă supun.

Pe vata norilor am scris,
Să pară mai pufoşi un timp,
S-au rătăcit şi mi-au transmis
Să-mi caut liniştea-n răstimp.

Am scris, cu gândul că-n tăcere
Îţi vei clădi alt univers
Şi-n urmă vei lăsa durere,
Pe care s-o transform în vers.

Ţi-am dezmembrat clipă cu clipă,
Te-am regăsit şi te-am pierdut,
Se zvântă şi se înfiripă
Iubirea ce ne-a conceput.

Eu curg ca un izvor de lacrimi
Pe paginile sângerii,
Să te iubesc plină de patimi
Chiar dacă nu vei mai veni.

Pe strune-n pragul înserării
Îţi voi aşterne alt poem
Şi tot n-am să te dau uitării
Chiar dacă, nici n-am să te chem.

Furnica nu mănâncă în sicriu

 

 

Să-i dai unei furnici un strop de rouă
Când soarele şi-a instalat vâltoarea
E ca şi când cu braţele-amândouă
Ai picura în univers culoarea.

Degeaba-i dai oceanul plin de alge
Când s-a uscat de-atâta nepăsare
Nu-i mai sunt de folos mii de catarge,
Nici universul inundat în zare.

Să-i dai unui grăunte strop de soare
Când el e însetat până la lacrimi
E ca şi când, din curcubeu culoare
Ai lua, să îţi pictezi clipele-n patimi.

Degeaba-ncerci să stingi cu lacrimi jarul,
Să dai grăunţe când e prea târziu,
Ai irosit şi stelele şi farul,
Furnica nu mănâncă în sicriu.

 

 

 

Temere

Mă tem că nopţile din rânduri

Mult prea târziu le vei zări,

Că lacrimile strânse-n gânduri

Din nou mă vor înlănţui.

Mă tem că voi muri în lacrimi

Când pleoapele-mi vei săruta

Iar, universul, plin de patimi

Secundele va amputa.

Mă tem că tot ce ne-nconjoară

Este-un imens nor de tăcere

Şi nici măcar nu-i prima oară

Când o transformi în mângâiere.

Mă tem că voi lăsa să zboare

Minutele în patru zări

Cum fac mereu, doar sunt datoare

Să te iubesc, din depărtări.

Mă tem că n-am puteri ascunse

Să-ţi sărut cerul înnorat,

Că lacrimile-n taină scurse

Sufletul mi l-a perforat.

Mă tem că numai am puterea

De a lupta cu mori de vânt,

Că m-a împovărat durerea

Şi veşnicia pe pământ.

Mă tem că şoaptele de îngeri

Din stele, încă le măsor,

Că numai tu poţi să-mi acoperi

Pleoapele pentru somn uşor.

Mă tem că-n lanţuri de-aşteptare

Inima mi se va topi,

Că stelele nemuritoare

Doar noi le putem contopi.

De-aş trăi în altă eră

Din rărunchi cu gheara sorţii
Mă agăţ de-un strop de cer,
Nu mai au odihnă morţii
De-atâta viscol şi ger.

În măduvă mă pătrunde,
După lacrimă şi vers
Durerea mi se ascunde
Reclădind alt Univers.

Candid şi plin de splendoare,
Poleit la suprafaţă,
Însă lacrimi arzătoare
Se preling întreaga viaţă.

Curg cuvintele tăcute
Din glas răguşit de ploaie,
Finalul se întrerupe,
Se înclină, se îndoaie.


Peste-a nopţilor putere,
Erupe pentru o clipă
Furtunile din mistere
Şi zbuciumul din aripă.

Fumul zdrenţuit m-alungă
În prăpastia cernită,
Sloiurile vor să-mi frângă
Lacrima acoperită.

Cu versul dalb de iubire,
Reclamând masca speranţei
Pictată pe fericire,
Pe voalul exuberanţei.

Stropită frecvent cu lacrimi,
Scurse din suflet curat,
Răvăşit ades de patimi
Şi de dor necenzurat.

Sub geana Lunii m-ascund
Dăruind ce mi se-oferă,
M-aş implica mai profund
De-aş trăi în altă eră.