Nopţi fără sărut

Mă vei ierta că-n nopţi cu insomnie
te aşezam pe pernă să-ţi trasez
acelaşi vis, prins cu ceremonie
în piept inert, cumva să luminez?

Mă vei ierta că dezmembram secunda
în bucăţele mici, ciudat de grele,
să-ţi pot găsi pe pagini albe umbra,
să o pansez cu praf inert de stele?

Mă vei ierta că n-am putut a scrie
o slovă fără tine-n cap de pod?
Că n-am însiropat nici-o felie
de tort tăiat din vechiul episod?

Mă vei ierta că mi-am adus aminte
de glasul tău în orişice minut?
Că n-am făcut castel din jurăminte?
Nopţi fără somn şi fără un sărut...

Eu te-am iertat de-atâtea ori, de parcă
nici n-am trăit un veac fără de tine,
nici gerul nu a reuşit să-mi stoarcă
izvor de dor din culmile alpine.

Eu te-am iertat de-atâtea ori, iubite
încât, nici soarele nu s-a trezit
iar eu aştern pe stele rătăcite
sărutul zorilor,  înzăpezit.

Şi totuşi

Şi totuşi aş aşterne două rânduri
Deşi, probabil nu mă vei citi,
Mai am abandonate printre gânduri
Cât de puţin sau mult îmi vei lipsi...

Şi totuşi aş mai scrie trei cuvinte
De rămas bun sau de bine-ai venit
Dar, teamă-mi e că fără jurăminte
N-am să mai cred că dorul s-a sfârşit.

Curând va creste iarba înrourată,
De ochii mei curând îţi va fi dor,
Voi hrăni dragostea adevărată
Purtând aripi de suflet iubitor.

Şi totuşi am să-ţi scriu o slovă, două,
Din cele ce se potrivesc oricui,
Cuvântul meu e purul bob de rouă,
Ce-aduce alinare dorului.

Şi totuşi cerul mi-este mai aproape
Decât mi-ai fost în nopţile târzii
Când dorul tău în piept nu îmi încape,
Şi totuşi voi aşterne poezii.

Căutări

Azi aş pătrunde sub izvoare

Să-ţi pun în palme răsăritul,
Să-ţi dăruiesc raza de soare
Ce ne-ntregeşte infinitul.
 

Ţi-aş pune strop de mângâiere

Pe chipul năpădit de dor,
Să-ţi iau orice fir de durere
Şoptindu-ţi tandru, te ador!

Azi aş pătrunde prin cuvinte
Odihna să mi-o regăsesc,
Şi-ntr-un izvor de jurăminte
Sufletul să mi-l înrobesc.

Să nu cunosc dorul de tine,
Să nu mai ştiu ce-nseamnă vis,
Să-mi împletesc ziua ce vine
Pe cerul care l-ai deschis.

În palma ta să mă aduni

Din rătăcirile albastre,

Să ne iubim ca doi nebuni

Sfidând distanţa dintre astre.

Lihnită de-al tău dor

 Să nu mă-învinuieşti cumva
Că te-am minţit vreodată,
Când ştii ce tare m-ar durea,
Iubirea mi-e curată!

Cu vreun cuvânt, eu nu mă joc
Doar îl aşez în vers,
Nu-mi pune inima pe foc
Strivind un univers!

Să nu mă pui să-ţi spun mereu
Ce-am rostit înainte,
O ştii şi tu, o ştiu şi eu,
Nu-i loc de jurăminte.

Eu n-am cerut să-mi demonstrezi
Negru pe alb iubirea,
Privesc în ochii tăi cei verzi
Şi-mi zăresc nemurirea.

Nu îndrăznesc să te acuz
De nicio păcăleală,
Privind în ochii tăi, confuz
Eu nu-ţi cer socoteală.

Ai fost mereu şi vei rămâne,
O recunosc oricând,
Tot ce iubesc pe-această lume
Nu numai când şi când.

Din nori curând voi coborî
Lihnită de-al tău dor,
Probabil că mă vei urî
C-am vrut o zi să zbor.

Mă mut în nori!

Mă mut pentru un timp în nori!
Mi-am luat provizii şi putere,
Să nu mă cauţi, sunt culori
Pe care voi sta de plăcere.

Mă mut în era parfumată
Şi-aşa, se pare c-am lipsit
De pe planeta îmbibată
Un veac şi... s-a cam îmbâcsit.

Mă mut acolo, e mai bine,
Decât să stau, să te plătesc,
Mă voi retrage cât mai ţine
Mirajul ăsta nebunesc.

Să nu mă cauţi, te implor!
Mi-am luat concediu plumburiu,
Să fug de mine sus pe-un nor,
Să nu m-aud, să nu mă ştiu...

Gândul să mi-l aud zbierând,
Răcnind sub ropot de furtuni,
Să-l văd în flacără arzând
Şi transformându-se-n tăciuni.

Să nu mă cauţi, nu mai sunt,
Poate voi reveni cândva
Dar, nu voi privi spre pământ
Oricâte stele vor cădea.

Să nu-mi trimiţi nicio scrisoare,
Acolo nu ştiu să citesc,
De-acolo, totu-i o splendoare,
Nici măcar praful nu-l zăresc.

Aici mă mint că va fi bine,
Mă mint că va fi minunat
Dar, numai norul meu mai ţine
La sufletul cel zdruncinat.

Să nu mă cauţi, am plecat
Pe nori, doar să mă odihnesc,
Deşi nu crezi, eu m-am jurat
Şi n-am motiv să chibzuiesc.

Pe norii mei urc zi de zi,
Să ignor spini otrăvitori
Ce mă lovesc cât ai clipi,
Să nu mă cauţi, sunt în nori!

Să nu-mi loveşti cuvântul!

A venit timpul să m-ascund,
Să nu mai văd, să nu aud,
Cât mai profund...,
Sub lemn de dud,
Pe norii mei, să pot vedea
Prin pânza groasă, neagră, lucioasă
Ce mă doboară, doar dragostea,
La ea acasă.

Să nu-mi mai pună la îndoială
Niciun tăcut, sau prefăcut,
Cuvânt rostit la repezeală.
N-am să-mi ascut
Nicio săgeată, niciun cuţit.
Când m-am născut
Am lăcrimat, nu m-am minţit.
Cum s-a crezut.

Am văzut, încă am vedere,
Deşi o pierd sub lacrimi multe,
Iubesc din a Domnului vrere,
Chiar dacă n-are cin' s-asculte.
Va trebui să mă ascund,
Să-mi pun o pânză drept contur,
Să-nvăţ să zbor pe-un nor rotund
Să nu-ţi mai jur!

Am obosit să te învăţ,
Să nu-mi loveşti mereu cuvântul,
Va trebui să mă dezvăţ
Să pun în faţă jurământul,
N-am să cobor din ascensor
Pentru nimic nu mă implic,
Rămân să zbor pe al meu nor,
Nu-s un nimic!

Am demnitate şi-n apus,
Sunt prea puternică să mor,
Eu sunt o stâncă, am mai spus,
Rămân pe norul meu să zbor!
Nu ai de ce să te-nfiori,
Eu nu mă laud, mă abţin,
Nici nu trăiesc de două ori
Iubind puţin.