M-aș ascunde

Cum să-mi curăț ochii minții
când din pleoape curg izvoare
de parcă mi-ar cere sfinții
să le fiu pe veci datoare...

Cum să uit cruda furtună
ce mi-a mistuit surâsul,
când pe boltă, doar o lună
îmi înseninează-apusul...

Cum să fac din venin miere
și din bice alinări,
când mă mistui în tăcere
pe sub cele patru zări...

Vârf de ac de-aș fi pe lume
stelele le-aș implora
sufletul să mi-l consume
să nu mă pot apăra...

Fir de iarbă de-aș pătrunde
contopit în bob de rouă,
lacrimile mi-aș ascunde
de lumea aceasta... nouă.

miere caldă... fiartă-n soare

Simt cum îmi implori tăcerea
să se spargă-n părţi egale,
cum aştepţi la gura cheii
doar un semn, valsând spre vale...

Simt cum frângi palmele-n zarea
ofilită, fără ţel,
mă confunzi cu depărtarea
dar nu vezi că ard la fel.

Ce-ţi mai place să-mi pui sare
peste rana aburindă...,
deşi vezi ce mult mă doare,
doar te simt, îmi eşti oglindă.

Rândunica cea ghiduşă,
din zori până-n miez de noapte,
îţi şopteşte pe la uşă...
... miere caldă... fiartă-n lapte...

Urmăreşte firul ierbii
cum se zbate la fereastră...
albă-i noaptea, albi sunt corbii,
neînţelegând pacea noastră.

Simt cum îmi alungi prezenţa
dar, m-aştepţi la gura cheii,
transformând indiferenţa
în floarea ce-o lasă teii.

Mierea caldă... fiartă-n soare
se adună-n cerul gurii,
se opreşte, temătoare,
de puterea picăturii.

Vrăjită de dor

M-auzi, pe-nserate
Cum strig necuvinte
Şi-ţi murmur, furate
Aduceri aminte?

Mă vezi printre spinii
Ce-au rupt rădăcina,
Din care bătrânii
Îşi apără vina?

Sunt eu, fir de iarbă
Uitată-n exil,
Cu lacrima-n barbă
Şi gând de copil.

M-auzi, dintre stele,
Cum plâng fulgi de nea?
Pe pleoapele tale
Aşez dragostea.

M-auzi, din tăcere,
Cum cuget pe nor?
Adorm în durere
Vrăjită de-un dor...

Greu

 

 

Greu aştern cuvinte calde
Pe-un perete îngheţat,
Greu fac din lacrimi smaralde
Cu sufletu-ntemniţat.

Greu înlătur de pe frunte
Urmele zilei de ieri,
Greu e drumul către munte,
Toamnele nu-s primăveri.

Greu te rătăcesc prin iarbă
Avidă de verde crud,
Cu smaraldele în barbă
Aştern ce văd şi aud.

Şi totuşi

Şi totuşi aş aşterne două rânduri
Deşi, probabil nu mă vei citi,
Mai am abandonate printre gânduri
Cât de puţin sau mult îmi vei lipsi...

Şi totuşi aş mai scrie trei cuvinte
De rămas bun sau de bine-ai venit
Dar, teamă-mi e că fără jurăminte
N-am să mai cred că dorul s-a sfârşit.

Curând va creste iarba înrourată,
De ochii mei curând îţi va fi dor,
Voi hrăni dragostea adevărată
Purtând aripi de suflet iubitor.

Şi totuşi am să-ţi scriu o slovă, două,
Din cele ce se potrivesc oricui,
Cuvântul meu e purul bob de rouă,
Ce-aduce alinare dorului.

Şi totuşi cerul mi-este mai aproape
Decât mi-ai fost în nopţile târzii
Când dorul tău în piept nu îmi încape,
Şi totuşi voi aşterne poezii.

De-ar plânge cerul

 

 

De-ar plânge cerul pentru mine,
Să-mi odihnesc un pic retina
Şi-n dimineaţa care vine
Să aflu care-mi este vina
De a mă naşte cu-o avere,
A duce-n spate-o cruce grea,
Din care picură putere,
De-ar plânge cerul şi-aş tăcea.

De-ar plânge cerul cu suspine
Să-mi limpezească drumul crud,
Să nu-mi mai fie dor de mine,
Nici lacrima să nu-mi aud,
Să mă descopăr într-o şoaptă
Din care razele-ar porni
Ca dintr-un fir de iarbă coaptă,
De-ar plânge cerul şi-aş zâmbi.

 

 

 

Pune-mi verde crud în pană

Pune-mi verde crud în suflet
Să rămân frunză de măr,
Transformând lacrima-n zâmbet
Colorat în adevăr.

Pune-mi verde în privirea
Ce te-aşteaptă să predai
Limpezimea şi iubirea
Nopţilor noastre de mai.

Pune-mi verde crud pe tâmple
Să plutesc în agonie,
În tăcere să se întâmple
Dragostea la nebunie.

Pune-mi verde crud în pană,
Să pot scrie despre noi
Şi iubirea pământeană
Ce răsună-n amândoi.

Pune-mi verde crud în viaţă
Din privirea ta fierbinte,
Să-mpletesc de dimineaţă

Roua ierbii-n trei cuvinte.

Pune-mi astăzi verde crud

Peste dorul sfidător,
Glasul frunzelor s-aud
Într-un ritm nemuritor.

Pune-mi veşnic verde crud
Peste genele întoarse,
Să mă nasc frunză de dud
Între lacrimilor arse.

Pune-mi mâine verde-n plete
Cu-a ta caldă mângâiere,
Picură-mi pe îndelete
În vers, dragoste şi miere.

Pune-mi verde crud în glastră
Pentru-o viaţă, poate trei,
Unică-i iubirea noastră,
Verde, precum ochii tăi.

Nu călcaţi iarba-n picioare!

M-aş lungi pe iarba deasă
Să-mi recapăt alinarea,
Să mă simt din nou acasă,
Să nu mă strivească marea.

M-aş răzbuna pentru-o clipă
Lenevind în iarbă aiurea,
De rouă-aş face risipă
Până-ar înfrunzi pădurea.

Mi-aş întinde mâna dreaptă
Printre crengile de dud,
Devenind mai înţeleaptă,
Viscolul să nu-l aud.

Sunt atât de însetată,
Stelele le-aş răvăşi
Şi-n iarba înrourată
Liniştea mi-aş regăsi.

Stelele le-aş transforma
Într-o mie de comete
Şi din ele aş forma
Iarba care să mă îmbete.

Printre muguri plini de dor
M-aş topi de bucurie,
Pe vecie să măsor
Visul sfânt pe iarba vie.

M-aş lupta cu orice boare,
Cu orice viscol şi ger,
Nu călcaţi iarba-n picioare!
Vă implor, nu doar vă cer.

Doar ochii tăi

În august dragostea se pierde

În flăcări roşii de cuptor,

În august, lacrima e verde

Ca marea, strânsă-n al tău dor.

În august cerul e albastru

Ca norul ce s-a isprăvit,

Lăsând în urma lui dezastru

Din visul cel îngălbenit.

În august frunza pare albă

Precum o coală de hârtie,

Lovită de un fir de nalbă

Ce-a ruginit fără să ştie.

În august vântul e discret

Şoptind viorilor sonete,

Luna dezmiardă violet

Soarele prins fuior în plete.

În august apa e sărată,

Mierea de-un gri palid de dud,

Numai iubirea e furată

De ochii tăi, de-un verde crud.

Doar ei rămân veşnic ca iarba,

Oricâte luni şi ani de zile

Vor picura, vor spăla barba,

Ei, tot verzi vor domni pe file.

Metafora dezmierdată

Pe o pajişte uscată,
Între soare şi abis,
Stă metafora uitată
Sub copacul interzis.

Lângă ea, un fir de iarbă
Se ridică ruşinat,
O atinge şi o întreabă:
-Azi, cine te-a supărat?

Se înţoleşte în cuvinte,
Pune virgula pe vers,
Se strecoară înainte,
Neînţeleasă-n univers.

O metaforă minoră
Cât un strop firav de rouă,
Se stinge din oră-n oră,
Se aprinde doar când plouă.

Triluri blânde de luceferi
Îi ung litera rănită,
O salvează de înfrângeri
Şi de furtuna cumplită.

Dintr-un ram uitat sub frunze
Curge-n palmă o părere,
Arca lacrimilor dârze
Sapă printre emisfere.

Licurici cu geana lungă
Prind ideile din urmă,
Verde crud în versuri plângă,
Arşiţa nu se mai curmă.

O metaforă firavă
Aşternută pe hârtie
Coace inima pe tavă,
Pentru viaţa ce-o să vie.

Firul ierbii se usucă
Sub metafore de foc,
Un jargon ar vrea s-aducă
Perla verde cu noroc.

Timpul curge acromatic
Peste norii adunaţi,
Într-un soi de vis acvatic
Scurs din munţii îngheţaţi.

Sub nămeţi de suferinţă
Metafora se dezmiardă,
Mănată de-a ei credinţă,
Aripile-n fier să-şi ardă.

Fir de lacrimă

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt fir de lacrimă fierbinte
Pe-obrazul Lunii, rotunjit,
Clădesc o boltă din cuvinte
Să-ţi mângâi sufletul rănit.

Sunt fir de lacrimă îngheţată
Pe raza soarelui din nori,
Visez o lume colorată
De curcubeu, născut din flori.

Sunt lacrima ce curge-n şoaptă
Fără a-ţi da timp să o zăreşti
Pe firul ierbii, ce te-aşteptă,
Într-o secundă s-o striveşti.

Sunt rătăcirea din secundă,
Prinsă-n nisipul auriu,
Filtrat de lacrima profundă
Pe malul mării plumburiu.

Sunt sufletul avid de tine,
Ars de-o imensă depărtare,
Când lacrimile cristaline
Pierd şirul clipelor amare.

Lacrimi metamorfozate

Printre sutele de lacrimi metamorfozate-n vers
Mă perind, cu-n gând lăuntric de a împărţi căldura
Sufletului vătămat, presărând în Univers
Dragostea fără de margini, cea care alungă ura,
Dragostea nepieritoare, fără pată, fără nori,
Picătura de splendoare, catifeaua din petale,
Tălmăcind cuvântul tandru cu arome de culori,
Prind în geană dimineţii curcubeul ce-n cristale
Culese din iarbă crudă a zorilor renăscuţi
Drum spre tine să-mi aştearnă, aripi să îmi dăruieşti,
S-alergăm prin iarba vieţii, până la stele, desculţi...
Şoptindu-mi că niciodată nu-ncetezi să mă iubeşti.

Şade Luna-ntre copaci

Gălbejită de tristeţe
Şade Luna-ntre copaci,
Am ieşit să-i dau bineţe,
S-o întreb de vârcolaci.

Plină ochi şi rotofeie,
Guvernează peste noi,
Privind spre Calea Lactee
Cu zâmbetul rece, sloi.

Stă cu stelele la bârfă,
Plină de invidie,
Bolta, magică eşarfă,
Împleteşte-o simfonie.

Este sunetul iubirii
Revărsat în Univers,
De culoarea fericirii,
Aşternând vers lângă vers.

S-au strâns poeţii s-o cânte,
Iubiţii să o admire,
Reuşeşte să încânte
Zâna veşnic fără mire.

Calc în şoaptă iarba crudă,
Să nu ucid festivalul,
Iubirea bolta inundă,
Mii de stele deschid balul.

Însă Luna mi-a simţit
Durerea ce mă sfâşie,
Nici astăzi nu ai venit,
Iar o steluţă argintie

Printre frunze îmi şopteşte
Că nimic nu mă doboară,
Cât timp Luna mă iubeşte
Ca o bună surioară.

Să te sărut și mâine

Mi-e mintea răvășită, sufletul agitat,
Gându-mi zboară aiurea, de fapt numai spre tine,
Nu-s decât cinci minute de când m-ai sărutat
Şi dorul mă cuprinde, ceva nu merge bine,
Nimic nu-și are locul, nimic nu-i potrivit,
Cerul s-a luminat, lumea zâmbește-ntr-una,
Toți mirați mă privesc, de parcă au ghicit
Că iarba este verde și-n zori apune Luna
Că stelele-s acolo, chiar de nu toți le văd
Noi le-am văzut, iubirea ne-au dăruit de-odată,
Iar ochii tăi, ca iarba, vreau mâine să-i revăd,
Să știu că n-am visat, că este-adevărată,
Nu e doar o-ntâmplare ce mâine se ascunde,
Ca norul stors de ploaie, sau neaua cea topită
Ce fuge peste noapte, nici nu ști când sau unde...
Să te sărut și mâine, să fiu iar fericită.