Suflete neconturate

 

 

Nu-mi plac cei ce trag cortină
Peste sufletul mizer,
Iubesc doar floarea divină
Ca pe soarele din cer.

Nu-mi plac minţile bolnave
Ce m-atacă neîncetat,
Lespezile reci, concave
Ce vor s-atragă-n păcat.

Nu-mi plac cei ce-atacă noaptea
Pe la colţuri, fără teamă
Că-şi pot pierde-abilitatea
De-a uita şi cum îi cheamă.

Nu-mi plac cei ce-şi pun pe frunte
Laurii altor minuni,
Prin spate vor să mă-nfrunte
Cu gesturi de căpcăuni.

Nu-mi plac cei ce mă pătează
Cu-ntunericul din ei,
Sufletul meu sângerează
Într-o lume de mişei.

Îmi plac norii mei albaştrii,
Cerul neumbrit şi pur,
Razele blânzilor aştri,
Sufletele cu contur.

 

 

 

Te iubesc până la moarte!

Sătulă de întrebări ciudate

Cobor din norii mei tăcuţi,

S-azvârl cu frunzele în toate

Minciunile celor bătuţi.

Bătuţii vieţii împletesc

O lume-a lor, fără substanţă,

Într-un decor absurd, grotesc,

Dând adevărului vacanţă.

Avizi de a purta prin vreme
Vesmântul toamnei ruginit, 
Îşi pun pe faţă mii de creme
 Să pară puri... la nesfârşit.

Îmi iau expresiile-n palmă,
Le poartă prin dicţionar
Să vadă cât pot fii de calmă
Când mă lovesc cu-al lor coşmar.

Ca frunzele vor să mă ştie
Îngenunchiată în ţărână,
Înveşmântată în mantie
 În care toamna n-are-o mână.

Pe chipul meu, o toamnă blândă
Îşi desenează câte-un rid
Ce piere după o izbândă
Chiar dacă mulţi mă pun la zid.

Bătuţii vieţii, curioşi
Cum sunt de fapt de-o veşnicie,
Lovesc uşor, invidioşi
Că nu-mi fac viaţa tragedie.

Plutesc ca frunza arămie
Spre norii mei, să-mi iau culoare
Din ochii tăi, ce-mi dau doar mie
Esenţa vieţii, hrănitoare.

Sătulă de întrebări ciudate
Revin pe norii mei tăcuţi,
Să te iubesc până la moarte,
În ciuda celor orbi şi muţi.

Dacă te-aş şti fericit

Mi-am croit un drum pe ape,
Începând de-a doua zi,
În suflet nu-mi mai încape
Jocuri dure de copii.
Sângerez dar, îmi ajunge
Tot ce am acumulat,
Amintirea ta mai curge
Deşi, uşi am tot blocat.

Lumea încă mă izbeşte
Cu privirea-i curioasă,
De după perdea priveşte
Crezând că nu sunt acasă.
Un ecou mai curajos
Mă întreabă fâstâcit,
Unde ţin iadul frumos
În care m-ai rătăcit.

Îi răspund, cum se cuvine
Unui zid, ce nu cunoaşte
Cum curge iubirea-n vene,
Cum învinge şi renaşte.
Altul tună pe înserat,
Uimit de-al meu zâmbet fals
După care m-am blindat,
Invitându-mă la vals.

Culeg porţia plăpândă
Din oceanele nocturne,
Luna, sora mea cea blândă,
Scoate stelele din urne.
Le trimite să-mi aline
Arşiţa-n care plutesc
Dar oceanele sunt pline
De flăcări ce mă hrănesc.

Ochii-mi pierd câte-o comoară,
O ascund iute sub palme,
N-are cum să nu mă doară
Nopţile acestea calme.
Zeci de chipuri mă-nconjoară
Toate sunt doar ale tale,
Visul nopţii-mi spune iară:
"-Îţi voi fi mereu în cale!"

Din coşmar tresar şi ţip
Căutând uşa deschisă,
Îmi doream numai un chip
Şi iubirea ta promisă
Dar, pe paginile tale
Zeci de chipuri s-au pictat,
Prăpastia nu-i o vale,
Drumul drept s-a bifurcat.

Ultima filă din carte
Scrisă dintr-o răsuflare
Neîncrederea împarte,
Valurile-s trecătoare.
Sub coperţi, răcnesc bezmetic,
Absolut tot ce-am trăit,
Timpul curge asimetric
În stropi mari, mari de granit.

Noaptea nu-i o consolare
Oricâte stele-ar avea,
Oricât mă feresc de tare,
Visele se zbat în ea.
Sentimentele ard zorii
Ca o lacrima de-argint,
Poate s-ar limpezii norii
Dacă te-aş şti fericit.