dor de noi...

 

 

 

 

 

Şi-aşa de mult aş vrea să-ţi simt făptura
cum mă îmbracă în priviri fierbinţi
şi îmi dezbracă lacrima şi ura
cu sufletul, scoţându-mă din minţi...

E mult de când te-ai dus pe-a ta potecă,
e mult mai mult de când te-am alungat,
din viaţa mea, ca pe o etichetă,
ce-n timp s-a scorojit şi a picat.

Mult prea puţini mai rămân după noapte,
mult prea din zori se întunecă în doi,
e linişte şi pace între şoapte
şi-mi e un dor de tine..., dor de noi...

Tu-mi eşti la fel, cum te-am aflat cândva,
un strop de vis, căzând uşor pe păr,
ce mi-a zdrobit, în taină inima
cu-al tău venin, dulce - mângâietor.

Lapoviţă

 

 

Grăunţe aruncate-n fuioare de chin
lovesc resemnate visări de destin,
bezmetică vreme, lături peste tot,
adunăm probleme cu gest de robot.

Fior luminos pe gâtul viorii
un soare distrus sub steaua-mpăcării,
surâd enigmatic cu geana lăsată
în urmele ploii ce-au curs pentru-o pată.

Venit din poveste, luceafăr căzut
pe versul albastru, în dor nevăzut
pe urmele tale vor curge ninsori
când soarele verde visează splendori.

Mi-e liniştea dusă cu-n hohot de râs
mai sus de durere, mai sus, tot mai sus...
fuioarele curg lăsând loc uitării,
bezmetică noapte la poalele mării.

Nu-i rost de furtună doar valuri şi chin,
m-ascund după lună şi sorb din destin
pocalul durerii cu gerul iscat...
îmi las mâna goală şi-aştept... m-a muşcat.

Suflet pe pâine

 

 

Mulţi au spus că sunt nebună,
Că locul meu potrivit
Nu ar exista pe lună,
Aşa cum am stabilit.

Mulţi au spus să-mi schimb alura
Şi surâsul să-l ascund,
Să-l înlocuiesc cu ura,
Fiindcă... numai corespund.

Mulţi m-au sfătuit s-acopăr
Firea mea, cu versuri albe
S-o îngrop şi să descopăr
Iubirea pe miliarde.

Mulţi mi-au oferit palate
Şi o noapte de regină,
Mulţi mi-au picurat... de toate
Numai că, n-aveau lumină.

Mulţi privesc a mea iubire
Ca pe-o simplă vechitură,
Au tot dreptul să se mire
Fiindcă-s doar o picătură.

Sunt un strop plin de cerneală,
Numai Dumnezeu mă ştie
Că iubirea mea-i reală
Iar tu, eşti a mea hârtie.

De palat n-am trebuinţă,
Nici coroana nu-mi stă bine,
Iubesc singura fiinţă
Ce-mi dă sufletul pe pâine.

Toamnă în suflet

Mi-e sufletul un bob de rouă
În care găzduiesc iubire,
Chiar dacă straşnic mă tot plouă
Cu sloiuri ce tind să-mi răsfire
Inima-n mii de bucăţele.

Mi-e sufletul un bob de grâu
Păstrat precum o pâine caldă,
Stropită cu vin dintr-un râu
În care dragostea se scaldă
Oglindind mii şi mii de stele.

Mi-e sufletul un bob de soare
Aprins în amiezi arzânde,
Luptând prin pete de culoare
Cu şevaletul ce cuprinde
Un curcubeu fără perdele.

Mi-e sufletul rănit de-o toamnă
Venită-n grabă peste noi,
Ocrotesc firul ce mă-ndeamnă
Să-l apăr de vânt şi de ploi
În parcul plin de albăstrele.

Mi-e sufletul o picătură
Cu puteri neobişnuite.
Nu vreau să îl hrănesc cu ură
Ci, cu iubiri nemărginite
Ce-au colorat visele mele.

Scriu şi mâine

De ce nu ai curaj a-mi spune
Tot ce gândeşti în urma mea?
Doar nu sunt singura pe lume
Ce trec prin viaţa asta grea
Lăsând în urmă-orice coşmar,
Păşind spre zorii următori...
De ce tot vorbeşti în zadar
Şi-arunci cu vitriol pe flori?
De ce nu ai curaj a-mi spune
Mie..., în faţă..., tot ce crezi?
Loveşti strivind mugur anume,
Sperând să-mi smulgi fructele verzi,
Visezi să-mi coci sufletu-n smoală
Râzând în urma-mi pe-mbufnate?
Dar, recunosc..., n-am a ta şcoală
Iar de-am făcut pas mai departe
Nu ţi-am cerut nici un crâmpei,
Nici măcar firicel de aţă,
N-am luat nimic din ochii tăi...
De ce nu-mi spui totul în faţă?
Mă urc cumva pe-un piedestal,
Te privesc eu astăzi de sus?
De ce m-ataci aşa brutal?
Pretind cumva că-s mai presus?
Mi-am pus azi lauri verzi pe frunte?
Oare cu ce te-am rănit eu?
Te-am alungat de pe-a ta punte?
Răspunde-mi! Pentru Dumnezeu!
Îţi este bine să m-afunzi,
Lovindu-mă mereu prin spate
Iar după-aceea să te-ascunzi
Strigând că fac o nedreptate...?!?
Mi-ai şters tu lacrima vreodată?
Mi-ai dat firimituri de pâine?
De-ţi fac vreun rău, te rog mă iartă!
Mă duşmăneşte?!?... Scriu şi mâine.

Dacă totu-n lumea asta s-ar clădi-ntre "DA" şi "NU"

De-ar fi toate cum se spune, cum le vezi sau cum vrei tu,
Dacă totu-n lumea asta s-ar clădi-ntre "DA" şi "NU"
De-am putea să ne ascundem lacrima în fericire,
Să-necam rana din suflet într-o mare de iubire,
De-ar fi noaptea numai stele, soare doar pe cer senin,
Cum s-ar conjuga suspinul şi sufletu-n feminin?
De-am putea într-o secundă s-alungăm nopţile-n zile,
Să n-avem timp să rostim: "mi-e un dor nespus de tine!"
De-ar fi iarna o nălucă bântuind în miez de vară,
Frunza galbenă, albastră, ruginind în prag de seară,
De-ar fi viaţa toată-un zâmbet aşa cum tu o inspiri,
Crud miros de sânge cald mirosind a trandafiri,
De-ar fi toate cum se spune, doar cum vrei s-ar întâmpla,
Iar în noaptea ce urmează stelele le-am contempla,
De-ar fi clipa următoare scufundată-n glasul tău
Mi-ar dispare lacrima şi-adânc în sufletul meu
Flori din stele şi speranţă pe frunte mi-ar înflori
De n-ar exista iluzii şi esecu-n a dori...
De-ar fi toate de-o culoare blândă, caldă cum eşti tu...
Dacă totu-n lumea asta s-ar clădi-ntre "DA" şi "NU"

Am scris și eu o utopie

De ce nu pot? fiindcă n-aş vrea?
Să trec ușor...inima mea
Nu poate-înghiții o minciună.
Chiar de nimeni nu poa-să spună
Că m-a simțit...c-a fost doar "vis"...
Cu lux de-amănunte-am descris
După ce m-am documentat...
Toți ați spus că-i adevărat...
Dar eu nu pot să m-odihnesc,
Am mințit și nu reușesc...
Mi-e somn, moțăi, dar nu adorm,
M-apasă-n suflet, mult, enorm,
Iar inima îmi e pustie,
Am scris și eu o utopie
S-alung din calea mea, departe
Un fost iubit, însă n-am parte
De liniște, cum am sperat
N-aş fi crezut, i-adevărat
Că voi simţi aşa ceva...
Dar asta este firea mea .
Mă simt față de voi datoare,
Tuturor vreau să-mi cer iertare!
De voi depinde tot acum,
Mai mult de-atât ce pot să spun?
Mă voi ruga la Dumnezeu
Să nu știți ceea ce simt eu.

Pe-aleea urii

Pe strada asta... nu-mi doresc
S-apuc, să fac un pas pitic,
Dar sunt silită să păşesc,
De parc-aş păşi spre nimic,
Pe strada asta-ntunecată,
Nu-mi doresc să fac nici un pas,
Vreau să rămân veşnic curată,
Dar, fără voie-n al meu glas,
Se deslușește un ecou..
Şi simt cum venele-mi inundă,
Cum mă pătrunde-adânc din nou,
Şi nici măcar nu-i prima rundă...
Aş vrea să uit, să uit de tot,
Să nu visez, să nu aud,
Aş vrea să fug, sau să înot,
Aş vrea sub lestezi să m-ascund.
Pe strada urii nu mai vreau,
Urme în caldarâm să las,
Dar nici la colț nu pot să stau,
Se simte asta-n al meu glas,
Poate că... nu au nici o vină,
Dar pentru mine-s toți la fel,
Chiar dacă unul stă-n lumină,
Iar altu-i blând precum un miel,
Toți sunt la fel de lași şi cruzi,
Toți vor şi vor şi din nou vor,
Ca eu să am doar ochii uzi,
Oriunde, chiar şi-n dormitor,
Şi nu o fac din răzbunare,
Fără să vreau îndepărtez,
Durerea mea a fost prea mare,
Şi-altfel nu pot să îi tratez,
Fiindcă nu cred c-ar merita
Nici măcar umilă privire,
Nici un mascul din calea mea
N-au meritat aşa iubire
Cum am avut şi-am împărțit,
Pentru că... am avut de dat
Şi-am dat-o, până m-am sfârșit,
Sincer şi necondiționat,
Însă masculul a prins ghiare
În scurt timp şi m-a sfâșiat,
Iar ura mea i-aşa de mare,
De zici că nu-i adevărat.
Da! Mă urăsc chiar şi pe mine
Că nu am rămas împietrită,
Masculul, tot mascul rămâne!
Iar eu..., rămân nefericită.