Spune-mi tu...

Spune-mi, tu

ce-nţelegi prin ilustrul "a fi"...?

spune-mi când mă visezi

spune-mi când mai adormi,

oare când te trezeşti,

cu ce lacrimă torni?

Spune-mi...

tu ce-nţelegi

prin măruntul "a da"?

din grăunţe hotar,

din dorinţă visări,

oare pui în pahar

tot seninul din zări?

Oare mâine s-a scurs

când tu nici n-ai simţit,

dăruind ce-ai parcurs

pentru-a fi asfinţit?

Desluşeşte cărări

care n-au existat,

dă-i iubirii din zori

ceea ce-a meritat.

Înţeleg să-mi pun cer

printre stelele mii,

de ruşine să pier,

nu din darul de-a fi.

N-am să-mi cumpăr un loc,

eu deja l-am primit

de când soarta mi-o joc

ca un film renumit.

Spune-mi...

tu ce-nţelegi

prin eterna iubire?

când prin ploaie alergi

fără a-mi da de ştire,

când mă spulberi de dor

şi-n căuş mă adormi,

oare când urc pe nor

cu ce lacrimă-mi torni?

Răspuns

Cine ştie de ce oare,
Munţii se îmbrobodesc
Cu-atât de multă ninsoare
Şi totuşi ne urmăresc?!?

Cine ştie ce-adâncime
Are marea ignoranţă,
Decupată-n întregime
Din oceanul fără viaţă?!?

Cine ştie cât de tare
Şi de mult pot eu iubi,
Deşi, sufletul mă doare
Când spre munţi nu pot pluti?!?

Cine ştie ce putere
Au cuvintele tăcute,
Lacrima ce-n sărut piere
Chiar de-ai să-l depui pe frunte?!?

Cine ştie ce minune
Te-a adus în a mea viaţă
Să-mplinim o misiune
De cuprins fără prefaţă?!?

Am aflat azi-dimineaţă,
Când sub munţii de iubire
Îmi scăldai ochii de ceaţă,
Răspunsul plin de uimire.

Nu ştiu cine-ţi ciripeşte

Eu de când mă ştiu pe lume
N-am putut a mă încrede
În gogoşi prăjite-n spume,
Cu-aromă de ce se vede...

N-am crezut în vrăjitoare,
Plătite sau neplătite...,
Eu plâng numai când mă doare,
Nu când îmi aduc aminte.

De-mi priveşti chipul, eşti sigur,
N-au rost întrebări ciudate...,
Îmi place să mă asigur
Şi să dau stabilitate.

Mi s-a spus că sunt o carte,
Că sunt proastă şi deschisă
Însă, am mers mai departe
Şi nu m-am lăsat învinsă.

Dar, când lacrima-mi dansează
Scăldându-mi ochii fierbinţi,
Misterul ce mă şochează
Este că, mereu mă simţi.

Nu ştiu cine-ţi ciripeşte,
Ghicitoare, turturele...?!?
Sau sufletul tău iubeşte
Chiar şi lacrimile mele?!?

Ele-s cele ce te-anunţă
Şi-oricât de departe-ai fii,
Într-o clipă mă denunţă
Sau doar tu mă poţi ghici?

Te iubesc până la moarte!

Sătulă de întrebări ciudate

Cobor din norii mei tăcuţi,

S-azvârl cu frunzele în toate

Minciunile celor bătuţi.

Bătuţii vieţii împletesc

O lume-a lor, fără substanţă,

Într-un decor absurd, grotesc,

Dând adevărului vacanţă.

Avizi de a purta prin vreme
Vesmântul toamnei ruginit, 
Îşi pun pe faţă mii de creme
 Să pară puri... la nesfârşit.

Îmi iau expresiile-n palmă,
Le poartă prin dicţionar
Să vadă cât pot fii de calmă
Când mă lovesc cu-al lor coşmar.

Ca frunzele vor să mă ştie
Îngenunchiată în ţărână,
Înveşmântată în mantie
 În care toamna n-are-o mână.

Pe chipul meu, o toamnă blândă
Îşi desenează câte-un rid
Ce piere după o izbândă
Chiar dacă mulţi mă pun la zid.

Bătuţii vieţii, curioşi
Cum sunt de fapt de-o veşnicie,
Lovesc uşor, invidioşi
Că nu-mi fac viaţa tragedie.

Plutesc ca frunza arămie
Spre norii mei, să-mi iau culoare
Din ochii tăi, ce-mi dau doar mie
Esenţa vieţii, hrănitoare.

Sătulă de întrebări ciudate
Revin pe norii mei tăcuţi,
Să te iubesc până la moarte,
În ciuda celor orbi şi muţi.

O amăgire

Nu-mi mai răspunde la scrisori,
Te rog, nu le mai lua în seamă
Şi-aşa îţi scriu, de-aici din nori,
Unde-am uitat şi cum mă cheamă.

Nu-mi mai răspunde la cuvinte,
E prea târziu să spui ceva
Deşi, inima mea nu minte,
Azi nu mai cred în vorba ta.

Nu-mi mai răspunde la-ntrebări,
Am aflat tot ce-am vrut să ştiu
În ochii tăi înşelători.
Răspunsul vine prea târziu.

Nu-mi mai răstălmăci cuvântul
Şi nu mă mai învinui
Aşa cum foloseşte vântul
Frunzele, pentru-a le jertfi.

Nu-mi mai izbi cu-a ta răceală
Sufletul şi aşa rănit,
Nu pot lăsa pagina goală,
Doar ştii cât de mult te-am iubit.

Nu-mi pot permite să descopăr
Prea repede c-ai fost un truc,
În mantii gri să te acopăr
Şi-n lumea largă să mă duc.

Nu-mi pot opri inima proastă
Să bată, doar dintr-o dorinţă
Chiar dac-acum iubirea noastră
Se iroseşte-n nefiinţă.

Nu-mi pot lua sufletu-n pungă,
Nici inima în buzunar,
Ochii nu-i pot oprii să plângă
Deşi, se topesc în zadar.

Nu pot închide-n scrinul rece
Întreg buchetul de-amintiri,
În lacrimi eu nu pot petrece,
Nu sunt buchet de trandafiri.

Nu pot să sfărâm în picioare
Inegalabila iubire
Dar, nu-mi răspunde la-ntrebare,
Tot ce rosteşti e-o amăgire.

De ce nu?

De ce să nu te caut cu privirea
Când lacrimile încă năvălesc!?!
Să-mi aştern slovele, cântând iubirea,
Iubindu-te cum n-am să mai iubesc...

De ce să nu mă rătăcesc pe braţul tău,
Să uit de tot ce-i fals şi ne-nconjoară
Când n-au putere să ne facă rău
Nici timpul crud, nici ploaia de afară...!?!

De ce să fiu o simplă picătură
Când aş putea să dăruiesc iubirea,
De ce să m-ofilesc peste măsură
Când ochii tăi îmi înverzesc privirea!?!

De ce să trec prin viaţă ca o boare
Când aş putea să depăşesc furtuni,
Iubindu-te cinci vieţi fără-ncetare
Şi încă cinci fără dimensiuni...!?!

De ce să nu trăiesc adevărat
Când viaţa-i scurtă, mult prea scurtă poate
Iar, lacrima în care te-am scăldat
E-n versul meu, pentru eternitate.

De ce nu ţi-aş răpi mereu cuvântul,
În versuri calde să îl împletesc,
Când tu eşti muza care îmi dă dreptul
În ochii tăi răspunsul să găsesc.

De ce-aş păşi pe-un drum fără iubire
Când am curaj munţii să cuceresc,
Supusă de destin la biciuire,
Câştig numai pentru că te iubesc!