Te iubesc până la moarte!

Sătulă de întrebări ciudate

Cobor din norii mei tăcuţi,

S-azvârl cu frunzele în toate

Minciunile celor bătuţi.

Bătuţii vieţii împletesc

O lume-a lor, fără substanţă,

Într-un decor absurd, grotesc,

Dând adevărului vacanţă.

Avizi de a purta prin vreme
Vesmântul toamnei ruginit, 
Îşi pun pe faţă mii de creme
 Să pară puri... la nesfârşit.

Îmi iau expresiile-n palmă,
Le poartă prin dicţionar
Să vadă cât pot fii de calmă
Când mă lovesc cu-al lor coşmar.

Ca frunzele vor să mă ştie
Îngenunchiată în ţărână,
Înveşmântată în mantie
 În care toamna n-are-o mână.

Pe chipul meu, o toamnă blândă
Îşi desenează câte-un rid
Ce piere după o izbândă
Chiar dacă mulţi mă pun la zid.

Bătuţii vieţii, curioşi
Cum sunt de fapt de-o veşnicie,
Lovesc uşor, invidioşi
Că nu-mi fac viaţa tragedie.

Plutesc ca frunza arămie
Spre norii mei, să-mi iau culoare
Din ochii tăi, ce-mi dau doar mie
Esenţa vieţii, hrănitoare.

Sătulă de întrebări ciudate
Revin pe norii mei tăcuţi,
Să te iubesc până la moarte,
În ciuda celor orbi şi muţi.