Te iubesc până la moarte!

Sătulă de întrebări ciudate

Cobor din norii mei tăcuţi,

S-azvârl cu frunzele în toate

Minciunile celor bătuţi.

Bătuţii vieţii împletesc

O lume-a lor, fără substanţă,

Într-un decor absurd, grotesc,

Dând adevărului vacanţă.

Avizi de a purta prin vreme
Vesmântul toamnei ruginit, 
Îşi pun pe faţă mii de creme
 Să pară puri... la nesfârşit.

Îmi iau expresiile-n palmă,
Le poartă prin dicţionar
Să vadă cât pot fii de calmă
Când mă lovesc cu-al lor coşmar.

Ca frunzele vor să mă ştie
Îngenunchiată în ţărână,
Înveşmântată în mantie
 În care toamna n-are-o mână.

Pe chipul meu, o toamnă blândă
Îşi desenează câte-un rid
Ce piere după o izbândă
Chiar dacă mulţi mă pun la zid.

Bătuţii vieţii, curioşi
Cum sunt de fapt de-o veşnicie,
Lovesc uşor, invidioşi
Că nu-mi fac viaţa tragedie.

Plutesc ca frunza arămie
Spre norii mei, să-mi iau culoare
Din ochii tăi, ce-mi dau doar mie
Esenţa vieţii, hrănitoare.

Sătulă de întrebări ciudate
Revin pe norii mei tăcuţi,
Să te iubesc până la moarte,
În ciuda celor orbi şi muţi.

Clădeşti înalt

Clădeşti înalte ziduri...,
Pe schele am urcat,
În palme-am făcut riduri,
Nu pe suflet furat,
Mă-ndepărtezi de mine,
Te uit..., când voi pieri
Şi-mi va fi dor de tine
Numai cât voi trăi.
Rostogoleşti la vale
Vitala mea licoare,
Te smulgi din a mea cale
Iar eu rămân datoare,
Să te aştept în lacrimi,
Să te aştept râzând,
Să nu fim două inimi
Ci doar un singur gând.

Clădeşti înalte vise
În nopţile târzii,
În clipe interzise
Eu te aştept să vi
Să m-aduni de pe câmpuri
Cu picături de verde,
Să mă săruţi pe muguri
Chiar dacă mă voi pierde,
Rostogolită-n valuri
Din marea de iubire,
Mă voi urca pe dealuri
Scăldată în uimire...
Am întâlnit aievea
Ce nimeni n-a palpat,
Dumnezeu şi iubirea,
Exist cu-adevărat.