Perfect

Am citit o carte

despre chipul perfect,

scrisă de un analfabet

care glăsuia cuvinte fără sens,

fără miez,

fără ramuri şi

fără duh.

am citit-o numai aşa,

să dau paginile,

una câte una,

să le tocesc,

rotunjindu-i cifrele

care-i numerotau zilele pe scoarţa

copacului din care fusese născută.

am citit-o numai pentru că

nimeni nu mai visa,

nimeni nu adormea

cu o carte în mână,

nimeni nu mai rupea paginile

unui roman pentru a face cornete

din hârtie bătrână.

toţi scriau cu palmele îngheţate

adunându-şi răsuflarea în căuşul lor

sperând că vor fi citiţi de orbi

şi înţeleşi de roboţi.

toţi visau că citesc

a goană nebună,

îndepărtând scoarţa de pe lacrimi,

desluşind adevăratul chip

perfecţionat de timp.

Te iert robot bătrân şi fără minte!

Eu te iubesc, ateu ciudat şi singur
deşi n-ai înţeles cât te admir,
ce mult aş vrea să pot să te-asigur
că Dumnezeu nu-i doar în cimitir!

Eu m-am născut să îţi aduc aminte
că te transformi într-un robot cumplit,
că Dumnezeu ne iartă şi-n morminte,
şi asta chiar de când ne-a zămislit.

Eu te iubesc, chiar dacă nu pot ţine
Luna-ntr-o mână, soarele la piept,
şi voi ierta blestemul de la tine,
mă-nclin în faţa Domnului şi-aştept...

Te iert şi te iubesc ca pe-o furnică
ce-a greşit drumul şi s-a rătăcit
prin lumea-n care iarba se ridică
sub talpa ce-a strivit necontenit.

Te iert robot bătrân şi fără minte!
Tu eşti doar un ateu, nimic mai mult,
eu sunt un strop de suflet, ia aminte,
de-aceea te ignor şi nu te-ascult.

Versuri frânte-n cozi de stele

 

 

 

În fiecare an aştept,
să plouă să te pot vedea,
să mă înalţi la al tău piept,
să mă transformi în fir de stea,
să mă aduni, să mă inspiri,
să punem teii la un loc,
să-mi spui ce pui în trandafiri
şi-n dragostea fără noroc.

Să-mi pui pe vis frânturi de stea
şi lacrimi albe de zefir,
să mă topeşti în palma ta,
cu-aromă grea de trandafir.
Să-mi spui că plopii s-au mutat
pe-aleea zilelor pustii,
să mă întorci neapărat,
din drumul meu, să nu-ntârzii.

Mi-e dor de tine neîncetat,
zadarnic ţip, mă arde-n piept,
mistuitor, dor deşucheat,
în fiecare an te-aştept.
Tu ai plecat eu m-am născut
mult prea târziu să pot avea
iubirea ce ne-a conceput,
vers frânt din cozile de stea.

 

Să-mi spui că numai are rost

să te aştept la infinit,

că-n lumea asta, contra cost

e totul, că ne-am irosit.

C-am devenim nişte roboţi,

că nu mai ştim ce nu e drept,

că tu în versuri ne socoţi,

iar eu în vers am să te-aştept.

 

 

 

Lapoviţă

 

 

Grăunţe aruncate-n fuioare de chin
lovesc resemnate visări de destin,
bezmetică vreme, lături peste tot,
adunăm probleme cu gest de robot.

Fior luminos pe gâtul viorii
un soare distrus sub steaua-mpăcării,
surâd enigmatic cu geana lăsată
în urmele ploii ce-au curs pentru-o pată.

Venit din poveste, luceafăr căzut
pe versul albastru, în dor nevăzut
pe urmele tale vor curge ninsori
când soarele verde visează splendori.

Mi-e liniştea dusă cu-n hohot de râs
mai sus de durere, mai sus, tot mai sus...
fuioarele curg lăsând loc uitării,
bezmetică noapte la poalele mării.

Nu-i rost de furtună doar valuri şi chin,
m-ascund după lună şi sorb din destin
pocalul durerii cu gerul iscat...
îmi las mâna goală şi-aştept... m-a muşcat.

Din norii mei

 

 

Tu crezi că mie-mi pasă cât de tare
Şi de adânc pretinzi că mă iubeşti
Când..., văd în mine cât de mult mă doare
Deşi, n-ai timp de-asemenea poveşti.

Când ai ales să te întorci o clipă,
Să-mi răscoleşti din egoism trecutul
Ai simţit că mă paşte vreo risipă
Şi-ai ridicat aşa-ntr-o doară scutul.

Tu crezi că eu nu am nimic a spune
Din câte întâlnesc pe al meu nor,
Nici nu visezi... în vremurile bune
Găsesc o groază alb-negru, color...

Când ai fost nevoit să lupţi cu ploaia,
Canicula şi gerul deopotrivă,
Ai luat în seamă numai vâlvătaia
Ce-ţi ardea sufletul smuls, în derivă.

Tu crezi că eu nu văd mereu apusul
Cum curge peste zorii prea grăbiţi
Iar eu aleg din norii mei opusul
Sfidând roboţii neîndrăgostiţi.

Când tot ce-a fost se regăseşte-n taină
Ca nu cumva să râdă orbii toţi,
Iar buzunarul veşted de la haină
Îţi vinde sufletul pe ultimii doi zloţi.

Tu crezi că eu mă sting ca o durere
Hrănită-n ultimele două seri
Cu dragoste, iubire şi putere
Deşi, n-am timp de-asemenea averi?

Eu doar din norii mei seară de seară
Pot aduna comori nepreţuite
Ce-şi găsesc drum spre orice inimioară,
Pe coala asta care nu te minte.

 

 

Vând furnici la kilogram

Totul era minunat, fără ploaie, fără nor,
Fără crampe la stomac, cu puiul la rotisor,
Savuram cafea din ceaşcă lângă veşnica ţigară,
Întinsă precum un tren, pe-un peron din orice gară.
Peste mintea obosită un gând s-a înfiripat,
C-un picior din cele două, puternic a apăsat,
Intrând într-o depăşire, descoperii că la el,
Nimeni nu este leoaică, totu-i mic, chiar mărunţel...
Ce nu văd, chiar nu există, ce n-aud chiar nu contează,
Poţi simţi orice doreşti, eu alerg, tu savurează...
Peste-a nopţii insomnie, doar dorinţa mea fierbinte
De a te ştii existentă cum păşeşti, mereu cuminte,
Are-o mare importantă, nu poate fi doar un val...
O glumă nevinovată, un cuvânt...e prea vital.
Tonul, modul şi substratul, gustul, aroma divină,
Statusul şi avatarul, purtare-adolescentină
A cafelei nefiltrate, peste graniţe băută...
Te transform inevitabil în peritonită acută.
Extirparea nu-i o dramă, chiar dacă aşa părea...
Muşuroiul de furnici s-a zbătut în palma mea,
Udată de mii de lacrimi, fără nici o importantă,
Şi-a ales staţionarea pe gresie şi faianţă.
Micul întrerupător, din spatele blocului
A nimerit tastatura la lumina becului...
S-a aprins sorbind o clipă din nopţile infernale,
A cumpărat muşuroi, furnici artificiale,
Din colţ, de la magazin, erau on-line pe alt gard,
Se jucase-o vară-ntreagă, neîncetat biliard.
Cu sacosi ecologiste căra murături de-acum...
A pus oţet în exces, când gonea pe al lui drum
Şi-a acrit toată dulceaţa, clătitele le-a stricat,
O termită mai vioaie peste dealuri s-a urcat,
A citit cuvinte-n goană, scrise de-un robot fierbinte
Şi-a gândit... nu luaţi în seamă... sunt un robot fără minte,
Scriu cuvinte fără număr, fără noimă şi substrat,
Scriu ce simt, visez, trăiesc, nu trebui neapărat
Să-nţelegi ce-am vrut să spun, dacă nu ştii să citeşti
Printre rânduri şi cafele savurate, rătăceşti...
Furnici şi greieri tomnatici, din plastic şi cauciuc...
Am încălecat pe-o rimă şi-n versuri albe mă duc
Să culeg rigiditatea de pe creste de găină,
Să-nţelegi că-i doar o glumă, iar tu nu ai nici o vină.
Vând furnici la kilogram, calde, proaspete, pe-alese,
Nu ai dreptul să ratezi asemeni delicatese!