Flăcări vii

Aş învăţa un grai aparte

Pe care-l ştie numai vântul,

Când ploaia lacrima-şi împarte,

Scăldând în primăveri pământul.

Aş învăţa graiul pe care

Nu-l ştie niciun muritor,

Să-mi opresc lacrimile-amare

Ce se preling de al tău dor.

Aş învăţa stâncă să fiu,

Să rostesc slove pietruite,

Să nu-mi frământ până târziu

Sufletul ars, cu tine-n minte.

Aş despica o noapte-n două,

Tăcerea stelelor să-nvăţ,

Să-mi scald iubirea-n stropi de rouă,

Să-ţi aduc zorii la ospăţ.

Aş tăia ziua-n miliarde

De clipe fără înţeles,

Dorul, în flăcări vii mă arde

Iar eu, de mult n-am de ales.

Aş învăţa să fiu clepsidră

Să-mi macin sufletul de dor,

Să-l împletesc cu praf de pudră

Strâns din lumina stelelor.

Aş învăţa să-ţi spun, iubite,

În două clipe de tăcere,

Cu trei cuvinte nerostite,

În flăcări dorul tău nu piere.

Pentru tine, Românie

-Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

De ziua ta, frumoasă țară,
Ți-aş ura la mulţi ani, şi-atât
Dar, viaţa nu mai e uşoară
De câțiva ani, pe-acest pământ.

Aşa cum te-au cântat poeţii,
Ți-aş ura şi eu la mulţi ani
Dar, mă vor râde şi pereţii
Nu doar unii contemporani.

Tu, ţărişoara mea iubită
Nu mai eşti ce ai fost cândva,
De lacrimi eşti bătătorită
Și-n lacrimi scriu, de ziua ta:

Alungă ura şi rugina,
Ascunde şi stârpeşte răul,
Nu arunca pe altul vina,
Iubeşte-ţi Dunărea, Ceahlăul!

Păstrează-ţi graiul drag şi portul,
Iubeşte-ți glia şi străbunii,
Ai casa ta, n-alege cortul,
Sădeşte bradul nu tăciunii!

Nu te mai pune pe tarabă,
Nu îţi mai scoate la vânzare
Fir cu fir şi boabă cu boabă,
Te vinzi şi totuşi eşti datoare!

Străbunii nu ți-i mai trăda,
Nu mai cerşi, nu mai fi slugă,
În faţa luptei nu ceda!
Cam asta ar fi a mea rugă.

Ridică-ţi capul, dulce Românie!
Ridică-ţi capul, scumpă ţărişoară!
Trăieşte demn în pace, bucurie,
Cum meriţi să trăieşti, iubită ţară!

De veghe

Sunt aici seară de seară
Ghemuită-n locul meu,
Picurând din inimioră
Daruri de la Dumnezeu.

Slovele îmi sunt ca mierea,
Îndulcesc fiere sau ceai,
Din suflet alung durerea
Şi şterg orice mucegai.

Nu posed plete divine,
Nici sub lauri nu poftesc,
Peste culmile alpine
Doar cuvânt curat dospesc.

Eu sunt doar o picătură,
Nu aveţi de ce vă teme,
Nu urzesc nimic cu ură,
Nu am timp de-aşa probleme.

Trăiesc dar, în graba mare
Umbre prin spate îmi vin,
Mă lovesc fără-ncetare
Însă, nu-mi provoacă chin.

Picături de suferinţă,
Puse în vârf de săgeată,
Sperând într-o biruinţă,
Spre călcâiul meu, se îndreaptă.

Le ignor privind spre stele
Şi mă rog la Dumnezeu
Să m-ajute-n clipe grele
Aşa cum face mereu.

Cu doze mici de iubire,
Picurate-n al meu vers,
Vreau să dau la toţi de ştire
Că nu am suflet pervers.

Iubesc graiul, iubesc glia
Şi urmaşii, îndeajuns,
M-am născut în România
Şi n-am nimic de ascuns.