Altă viaţă

 

 

 

te-aş tine în căuşul palmei mele
ca pe un fulg de nea pur şi fragil,
dar tu eşti înger coborât din stele
cu suflet cald şi zâmbet de copil.

pe buze te-aş purta o veşnicie
să nu grăiesc nicicând ce n-aş visa,
sub pleoape te-aş purta cu dibăcie
drumul spre soare să-mi poţi finisa.

te port în suflet ca pe o comoară
înviorată în aroma lunii,
versul meu curge-n lacrimi de vioară
dăruind altă viaţă pasiunii

Te voi uita, probabil

 

 

Te voi uita, printr-o poşetă veche
Pe care n-o mai port de ceva timp,
Doar pentru că nu am nicio pereche
De stele verzi, să trec prin anotimp.

Te voi uita, cu toate că n-am unde
Să te ascund, voi implora vreun nor
Să urmărească ploaia ce pătrunde,
Să pot sfârşi ca ea şi eu, de dor.

Te voi uita, deşi n-am alinare
Din târguri n-am s-o pot răscumpăra,
În flăcări ard, sufletul frânt mă doare,
Lacrimile pe veci mă vor săra.

Te voi uita printr-o poşetă, poate,
Ca pe-o icoană mică, nesfinţită
Pe care-o sărutam noapte de noapte
Atâta timp cât m-am simţit iubită.

Te voi uita, probabil sub umbrela
Ce ne-a adus iubire-n prima seară,
Deşi nu reuşeşte acuarela
Să mă transforme dintr-un strop în fiară.

În umbra mea

 

 

Nu am venit să iau din astă lume
nimic mai mult decât ce-am inspirat,
am îmblânzit cu lacrimi fără nume,
lăsând în urmă versul meu curat.

Nu am venit să iau averi cu mine,
acolo nu le pot amaneta,
să iau pe ele culmile alpine
înmiresmate cu iubirea ta.

Am poposit cu stropul meu de rouă
să desluşesc un drum înseninat
prin lumea asta rece, lume nouă,
lăsând în urmă versul meu curat.

Am poposit o clipă să m-asigur
c-ai înţeles că nu m-am rătăcit
în lumea-n care totul e nesigur
şi totuşi te iubesc şi te-am iubit.

Nu voi pleca ducând cu mine ape
însângerate de atâta nerăbdare,
nici lacrimile care tind să sape
vreun drum prin ceaţă aşternând uitare.

Nu voi pleca, probabil voi rămâne
până voi prinde visul adorat,
ce stă ascuns aici, în astă lume,
mărturisindu-ţi versul meu curat.

Cruda realitate

 

 

O cortină înceţoşată
Se aşează peste noi,
Numai e ce-a fost odată,
Sufletul devine sloi.

Soarele de după nouri
Mai zâmbeşte câteodată,
Căutându-şi autorii
De iubire adevărată.

Câte unul se descrie
Ca fiind cel mai de soi,
În cel mai scurt timp se ştie
C-a iscat doar tărăboi.

De prin colţuri se adună
Iluştrii cercetători,
Câte-n stele şi în lună
Ne promit, trăgând de sfori.

Unii sfarmă piatra-n patru
Înainte s-o privească,
Alţii înlesnesc un teatru
Universul să uimească.

Lumea prinde-o altă formă
Şi-un miros fenomenal,
Se iubeşte fără normă,
Cu contract prenupţial.

Uneori, păşind sfioasă
Printre spini, se mai zăreşte
Câte-o dragoste aleasă
Dar, se pierde cum sclipeşte.

Nopţile ascund durerea
Lacrimilor insomniei,
Tinerii-şi găsesc plăcerea
Pe braţele infamiei.

Fecioarele despletite
Se întrec în operaţii,
Oferindu-şi dezgolite
Sufletul, la licitaţii.

În biserici se bârfeşte
Mai ceva ca în troleu,
Doar când necazul loveşte
Îl găsim pe Dumnezeu.

Cerul plânge şi suspină
Dând ofrandă câte-o stea
Dar, ascundem de lumină
Şi sufletul şi fruntea.

Dragostea adevărată,
Se aruncă la gunoi,
O lume robotizată,
Păşind de fapt înapoi.

Crapă piatra de durere,
Lemnul verde se usucă,
Viaţa se trăieşte-n sere,
Zâmbeşte doar cine-apucă.