Aşteptare

 

 

 

Aştept să-mi pui culoare
pe geana înlăcrimată,
să mă aduni din soare,
să-mi spui că niciodată
nu mi-ai pus ger pe glezne,
nici şoapte încrâncenate...

să te adun mai lesne
decât culeg din noapte
visele-n palma dreaptă
şi steaua căzătoare
ce încă mai aşteaptă
să mă aduci din soare.

să-mi despleteşti furtuna
pe banca însetată,
în care-a ascuns luna
iubiri, ce niciodată
nu vor plăti dobândă
din credit compromis.

reconstruiesc, inundă,
nopţile prinse-n vis
se-agită-n largul mării,
de parcă plec privirea...
nu te pot da uitării
cântărind împlinirea.

 

 

Sub stele aurii

am luat o bancă, azi, prizonieră,

ca martor ocular al fericirii,

eu poet trist din altă emisferă,

tu înger sfânt în mrejele iubirii.

am făcut dragoste în văzul lumii,

mi-ai sărutat atent filă cu filă,

ignorând toate feţele mulţimii

mi-ai dezgolit aripa de acvilă.

ai aşternut în inima-mi flămândă

petalele speranţei purpurii,

am făcut dragoste un ceas într-o secundă

în văzul tuturor... sub stele aurii.

E prea târziu

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

De ce mi-aş pune spini sub pernă

Când am de fapt un singur vis,

De ce-aş amaneta lucernă

Când munţi de viaţă am admis?

De ce-aş întoarce iar privirea,

Vărsând izvoare pe-al tău umăr,

Când m-a împodobit iubirea

Cu sărutări fără de număr?

De ce tot rătăceşti prin vreme,

Nu laşi în urmă tot ce-a fost,

Când amintirea, tristă, geme?

E prea târziu şi fără rost!

Știu cine sunt

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Știu cine sunt, știu cine-am fost,
Știu ce doresc să fac de-acum,
Nu pot păși fără de rost
Pe-alei cu spini, am un alt drum.

Știu ce-am uitat și ce-am iubit,
Știu cât de mult am insistat
Să-mi croiesc drum spre infinit,
Știu și în ce te-am ambalat.

Știu și n-aș vrea să retrăiesc
Nicio secundă din trecut,
Acum e timpul să zâmbesc,
Destul în lacrimi am zăcut.

Știu totul, încă n-am uitat,
Știu câte flori mi-ai dăruit,
O noapte întreagă am dansat,
Știu și câți ani m-ai bântuit.

Știu cât timp mi-ai pătruns în vis,
N-am băut apă de-amnezie,
Știu rând cu rând, tot ce am scris
Dar, revenirea-i prea târzie.

Știu ce-am trăit, n-am cum uita
Nici lacrimi nu mai am de dat,
Prea multe-au curs în urma ta,
Cerul a fost prea înnorat.

Știi cât a fost rana de-adâncă?
Știi cât de mult m-am frământat?
Știi c-ai lăsat pe suflet, stâncă?
Știi cât de mult te-am așteptat?

Știi banca-aceea blestemată
Pe care mi-ai spus c-ai să pleci?
Ea nu v-a uita niciodată,
Nici ea, nici strâmtele poteci.

Știi liniștea să-mi tulburi, iară,
Fără să te gândești măcar
Că nu te-aștept seară de seară
Și orice-ai face e-n zadar.

Știi că nu pot răni ca tine,
Știi că iubesc sincer, curat,
Tu mi-ai ars sufletul din mine
În clipele când ai plecat.

Știi totul dar, nu știi nimic,
Eu am rămas, tu ai plecat
Să te îmbogățești un pic,
Să rămâi nu te-am implorat.

De-acum mă lasă, mi-este bine
De-acum mă lasă să trăiesc
Nu vreau să mai aud de tine,
Alți ochi îmi e dat să iubesc.

Știu că nu-i doar o întâmplare
Știu că n-ai cum să înțelegi,
E prea târziu pentru iertare,
Ești liber, orice drum s-alegi!

Amintiri din călimară

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Fumul dens mă înconjoară
Ieșit dintr-o lampă veche,
Adormise-n călimară,
Acum plânge la ureche.

Caută a mea căldură
De care-a fugit cândva,
Sperând că din picătură
Va mai curge lacrima.

Amintirile lovesc
Precum pașii cei grăbiți,
Nu am cum să-i îmblânzesc,
Anii-s mult prea prăfuiți.

Peste ei s-au așternut
Zeci și sute de cuvinte,
Rămâi lespede-n trecut,
Eu pășesc demn înainte.

Păşesc adesea fără glas

Pe iarba vieţii des cosită
Păşesc adesea, fără glas,
M-aşez o clipă, obosită
De visu-n care-ai mai rămas.
La banca vidă n-am ajuns
Azi noapte-n visul mult prea clar,
Degeaba caut, te-ai ascuns,
Revii mereu, dar e-n zadar.
Îmi răscoleşti prin amintiri
Petalele aliniate,
Mirosul fin de trandafiri
Şi lacrimile aplicate
De amândoi pe vise seci.
În zori nu pot să mă trezesc
Ştiind c-ai fost, totuşi nu pleci,
Încerc să te-nlocuiesc,
Dar nu mă laşi, mereu apari
Cu ochii tăi ca marea lină
Vreau să te uit, vreau să dispari!
Zâmbesc minţind, de lacrimi plină.
Vreau să rămân cum m-ai lăsat
Puternică, netemătoare...
Tu mă topeşti neîncetat
Cu visul ăsta ce mă doare!
Prea mulţi ani au trecut, de-acum
Tăcerile s-au aşternut...
Vreau să păşesc pe un alt drum
Să te-ascund într-un minut
Să-mi pot privi fără de teamă
Ochii pe care îi ador
Acum când viaţa iar mă cheamă
La pieptul lui din nou să zbor.

Câte nopţi îmi vei răpi?

Dragoste şi dezrobire,
Strânse-ntr-un buchet imens,
Mi-au ascuns a ta privire
După galbenul intens
Ce-l ţineai la al tău piept
Lacrimile să-ţi ascundă...
Oare cât să mai accept
Tristeţea ce mă inundă?
Câţi ani oare peste mine
Vor mai curge? Câte vise,
Câte lacrimi şi suspine?
Câte file vor fi scrise?
Din petale de lalele,
Câte nopţi îmi vei răpi?
Cât timp vor răsări stele
Somnul îmi vei risipi?
De ce nu rămâi de-a pururi
Pe-acea bancă... blestemată?
Fără lalele şi chinuri
Să dorm şi eu noaptea toată...
Ochii să-mi mai odihnesc
Fără tine-n vis... o seară.
Buchetul să-ţi regăsesc
Doar în amintirea clară.