O lume grăbită

 

 

Ce dacă se-aud zvonuri multe şi grave,
Ce dacă zărim norii-n turmă venind,
Ce dacă se ung minţi înguste, concave...?!?
Firescul se şterge din toate, zâmbind...

Nivelul se vede şi fără lentilă,
Trecutul nu pare c-ar avea efect,
Mă doare ideea că, supa din milă,
Zadarnic se-mparte, prezentu-i defect.

Zăresc pe la colţuri fărâmă de viaţă
Deşi, moartea pare un hohot de râs,
Mi-e setea imensă, de farduri mi-e greaţă,
Sărut disperarea sătulă de plâns.

Mulţi orbi neîncetat îndrăznesc să mă-ntrebe
Ce preţ am pus nopţilor, pierdute-n zadar?!?
Cum zbor cu umbrele, fragile, din ghebe,
Pictând dimineaţa de după coşmar!?!

Neliniştea curge-n proporţii enorme
Pe geana avidă de-un zâmbet real,
Urc seară de seară, pe nori, să-mi transforme
Tăcerea-n lumină şi versul în val.

Mă arde substratul ce-a fost poleit,
Alerg spre tărâmul iubirii, rănită,
Întreb la răscruce de drumul pornit
Dar, nimeni n-aude... o lume grăbită.

Invidia naşte eroi fără trup,
Ecoul durerii loveşte mereu,
Iar lumea-i grăbită, de ce s-o-ntrerup
Cu-a mea mângâiere de la Dumnezeu?!?

Mă nasc sub furtună, senin împărţind,
Sporesc veşnicia prin lacrima mea,
O şterg de ţarână şi-o depăn zâmbind,
Eu port cu mândrie, în piept, dragostea.