Văd ce-ascunde acuarela

 

 

 

Te-ai abătut din drum pentru o clipă
După ce ţi-am şoptit că-i prea târziu,
Te-ai năpustit nebun să-ţi faci aripă
Lovind cu adevărul străveziu .

Ai încercat s-adopţi surâsu-acela
Pe care mai mereu l-am demascat,
Însă eu văd ce-ascunde acuarela,
Zadarnic speri, izvorul n-a secat.

Probabil vor mai trece multe clipe
Ca cea pe care-ai încrustat-o acum,
Dar când pe pagini versul o să ţipe
Vei regăsi în noapte-acelaşi drum.

De-ar plânge cerul

 

 

De-ar plânge cerul pentru mine,
Să-mi odihnesc un pic retina
Şi-n dimineaţa care vine
Să aflu care-mi este vina
De a mă naşte cu-o avere,
A duce-n spate-o cruce grea,
Din care picură putere,
De-ar plânge cerul şi-aş tăcea.

De-ar plânge cerul cu suspine
Să-mi limpezească drumul crud,
Să nu-mi mai fie dor de mine,
Nici lacrima să nu-mi aud,
Să mă descopăr într-o şoaptă
Din care razele-ar porni
Ca dintr-un fir de iarbă coaptă,
De-ar plânge cerul şi-aş zâmbi.

 

 

 

În tăcere

 

 

Ştiu c-ai pliat depărtarea
În visul topit din zori,
Însă-n ochii mei stă marea
De lacrimi, adeseori.

Ştiu, secunda stă sau zboară,
Depinzând numai de noi
Dar, azi dorul mă doboară,
Timpul ăsta-i rece sloi.

Luna tremurând, şopteşte
Dintre stele-o mângâiere,
Şi ea, soarele-şi iubeşte
Ca şi mine, în tăcere.

 

 

Cât încă are cerul stele

În noaptea asta-aş vrea să plouă

Peste metaforele mele,

Să sfâşii paginile-n două

Cu vise ferecate-n stele.

În noaptea asta-aş vrea să strig

"Mi-e dor de tine!" din rărunchi,

Să mă auzi, şoptind: "mi-e frig!"

Să fiu, din lacrimi, un mănunchi.

 În noaptea asta-aş vrea să-ţi dau

Doar un sărut, peste o mie...

În noaptea asta, simt că vreau

Să mă transformi în poezie.

În noaptea asta-aş vrea să plâng

Cât încă are cerul stele,

Sub sărutări, lacrimi să frâng,

Dansând doar pe palmele tale.

Mi-e dor să-mi fii izvor

Mi-e dor s-aud şi mâine
Ceea ce-ai pretins ieri,
Să pun miezul de pâine
Pe untul sfintei veri.

Mi-e dor de transparenţă,
De adevăr curat,
Cu-atâta insistenţă
Încât, s-a înnorat.

Mi-e dor să calc pe rouă
Cu paginile goale,
Mi-e dor de-o lume nouă,
Fără porniri carnale.

Mi-e dor de clipa-ceea
De care îmi vorbeai
Şi... să nu-mi pierd ideea,
Mi-e dor de tot ce n-ai.

Mi-e dor de focul verde
În care mă scăldai,
De luna ce se pierde
Sub soarele de mai.

Mi-e dor de mângâierea
Vântului în apus,
Mi-e dor să-mi iei durerea
Privindu-mă de sus.

Mi-e dor să-mi priveşti trupul
Tremurând de uimire,
Să urlu, precum lupul
La ceas de fericire.

Mi-e dor să-mi fii izvorul
Din care să sorb vers,
Mi-e dor să-mi alungi dorul,
Să-mi fii iar univers.

Mi-e dor de focul sacru
Ce ne-a purificat,
Totul e un masacru
De când ne-am dezbinat.

Mi-e dor să-mi citeşti versul
Cum doar tu mă citeşti,
Mi-e dor să-mi redai sensul,
Şoptind că mă iubeşti.

Nelinişte

Cumplit s-a spart tăcerea după un vis ciudat,

În mii de bucăţele şi cioburi argintii,

Nu vreau să-mi spui deloc ceea ce s-a întâmplat,

Vreau să-ţi aud în şoaptă doar glasul inimii.

Mă-înec în multe umbre, mă rătăcesc prin neguri, 

Tăcerea mă loveşte, neliniştea mă arde,

Împing pereţii casei şi-i izbesc pe alocuri, 

M-apăsa mii de lacrimi, zeci, sute, miliarde.

Un singur cânt calmează neliniştea imensă,

Un singur gând domneşte în sufletu-mi lovit,

Te voi iubi oricât va fi ceaţa de densă

Şi apele de tulburi, nimic nu s-a sfârşit.

O simplă întrebare

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Ți-aş spune-n seara asta multe

Deşi, n-aş rosti mai nimic,

Ți-aş împleti clipele mute

Cu universul meu peltic.

Ți-aş glăsui, de vânt împinsă,

Tot ce nu pot să îţi rostesc

Când sunt, de ochii tăi, învinsă

Și-ţi spun numai că te iubesc.

Ți-aş îngâna printre cuvinte

O întrebare ce m-apasă

O voi păstra proaspătă-n minte

Până vei reveni... acasă.

Te-aş întreba ce va fi mâine,

Nu am curajul să şoptesc

Dar, nici n-am să mă pot abţine

La infinit să te iubesc.

Te-aş întreba în asta seară

Cum faci, de-mi pui pe vers culori

Şi-mi strecori dor în inimioară,

Cât n-are loc în mii de flori.

Te-aş întreba, de ce mă doare

Atât de tare lipsa ta,

O fi o simplă întrebare

Ce veşnic o voi repeta?