Să mă simţi, să mă auzi...

 

 

 

Până nu mi-a spus o brută
cât de groaznică-i arsura,
n-am ştiut c-am fost bătută
din iubire, şi-am ars ura.

Până nu mi-a spus furtuna
câte bice foloseşte
să-i pună ploii cununa,
credeam că mă osândeşte.

Am crezut că râul curge
doar aşa din întâmplare,
că ochiul tău mă parcurge
numai când sufletul doare.

Până n-am urcat pe munte
cu rucsacul plin de stânci,
n-am intrat în amănunte
nici sub şoaptele-ţi adânci.

Am crezut că braţu-ţi plânge
de dorul meu când îngheaţă,
că te pierde şi ajunge
râul zorilor pe faţă.

Până nu m-a vândut Iuda
iarmarocului întreg,
n-am ştiut zâmbi în ciuda
nodului, ce nu dezleg.

Am crezut că tot ce zboară
este liber şi curat,
că durerea mă doboară
dacă te-ai îndepărtat.

Am crezut că pot atinge
şarpele hrănindu-l des,
că-n sfârşit îl voi convinge
că n-am niciun interes.

Până n-am primit osânda
clipelor fără de tine,
n-am ştiut s-ascund dobânda
lacrimilor cristaline.

Am crezut că ştii întinde
braţele a sărutare,
că mă porţi oricând, oriunde,
ca şi mine-n zbor spre soare.

Am crezut că-ţi sunt fărâma
ce te-ntregeşte prin veac,
stropul ce-adoarme ţărâna
umbrelor fără de leac.

Am gândit că existenţa
dorului nepământesc
va pieri din imprudenţa
faptului că te iubesc.

Mi-am pus lacrima pe pânză
alinând gheţarii cruzi,
rostind pe-o singură frunză
să mă simţi, să mă auzi...