Poem crunt

Am vrut să-ți scriu pe frunte, dimineața,
când șoapta ta-mi sădea în trup fiori
când soarele-mi cerea să-ți dărui viața
deși ți-am dat-o de mai multe ori.

nici nu mai știu cu ce se-nvinge lumea
cu ce se-ngână nopțile, pe rând,
din ce se naște vidul sau mulțimea,
știu doar atât, ești viu în al meu gând.

Am vrut să-ți scriu pe pletele albastre
când marea înceta să mă sărute,
pe firul de nisip căzut din astre,
să luminez zdrobind nopțile mute.

nici nu mai știu de când te-ascult în mine
silabisind tăcerile pustii
și mă ascund de tot ce se cuvine
să nu m-auzi cum te aștept să vii.

Am vrut să-mi șterg iluziile toate
de praful vremilor nepământești,
să-ți scriu din lacrimile-asimilate
poemul crunt în care dăinuiești.

nici nu mai știu unde mi-am pus cuvântul,
sub piatra rece să nu istovească,
dar am zidit pe stele jurământul
să te iubesc cu patimă cerească

Testament

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.


Pe perna mea de piatră
Aş vrea să-mi desenați
O lacrimă albastră,
Din norii parfumați
Cu visele pe care
Încercam să le-ating,
Zburând pe lângă zare
Tributul să-mi înving.

Sub haina mea de vreascuri
Să-mi șlefuiți dorințe,
Păstrate în adâncuri
Și lan de suferinţe,
Topite fără larmă
Sub flăcări nevăzute,
Smulse dintr-o alarmă
A gândurilor mute.

Să-mi dăltuiți speranța
Pe piatra funerară,
Când în sfârșit vacanţa
Dup-o viaţă amară,
S-a instalat zglobie,
Zâmbind în colţul gurii,
Din creștet în călcâie
Și-n pieptul picăturii.

Să-mi modelați din ceară
O inima topită,
Să scot capul afară
În lumea împietrită,
Când vântul vrea să zbiere
De dorul primăverii,
Să ung strofa cu miere
La începutul serii.

Să-mi întind aripi zvelte
Pe flăcările reci,
Cuvintele în trepte
Și versul pe poteci.
Să las putere-n muguri
Din paginile mele
Lacrima din adâncuri
Să zburde printre stele.

Tăcere

Eu nu am lumea la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Păşesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Aş tace aşa cum tace luna,
Să-mi număr clipele de dor
Dar, mă cuprinde întotdeauna
Din strigăt trist, tainic fior.

Aş picura cum curge stropul,
În geamul meu când se loveşte
Dar, simt cum mă arde potopul
Şi ţărmul nu-l mai regăseşte.

Aş plânge-aşa cum plânge noaptea
Din căzătoarele ei stele,
Dar, mi-am pierdut abilitatea
De-a mă ascunde printre ele.

Te-aş săruta cu ochii minţii
Să-mi liniştesc genele-aprinse,
Dar, las să mă aline sfinţii
Cu aripile lor întinse.

Mai bine tac, cum tace piatra,
Îmi adorm stâncile pe rând,
Să plouă-n suflet cu găleata,
Să mă trezesc din somn strigând.

Să-ţi aud paşii pe alee
Şi strigătul de bun găsit,
Să-ţi sar la piept ca o scânteie
Şi să-ţi urez, bine-ai venit!

Să fac o faptă bună

Să-ncerc să fac o faptă bună, sau chiar o faptă bună-n zi
A-ncercat un ins să-mi spună când încercam al citi...
Faptă bună...gândeam eu...de ce vă miraţi aşa?
Îl iubesc pe Dumnezeu, e mereu în viaţa mea
Şi am... şi cu ce gândi, nu sunt chiar aşa de vidă,
Deşi ştiu că mulţi mă văd o fiinţă insipidă...
Cum vă spuneam...m-am gândit cam ce faptă pot să fac,
Oare ce e de făcut într-o lume fără leac?
Într-o lume ce pretinde că s-ar scălda în credinţă,
Iar după zece secunde... toarnă sare-n suferinţă,
Sau aruncă bumerangul să lovească cât mai tare,
Sperând să le crească rangul cu un pas de defilare...
Faptă bună...ce-aş putea oare să îndeplinesc?
Poate că în lumea mea, eu sunt cea care greşesc...
Nu mai iau multe în seamă...lacrimi să n-am cum vărsa,
Nu mai vreau să-mi fie teamă de acel ce va farsa
Chiar de dincolo de ziduri, de diplome sau licenţe,
Nu mai vreau să-mi iasă riduri cu unele divergenţe...
Totuşi când în preajma mea e vorba de fapte bune
N-am astâmpăr...n-am putere, dar aş face şi-o minune...
Deci ce faptă minunată aş putea să-ndeplinesc?
Dacă nu e de ajuns că-ncerc să vă-nveselesc
Ca un clovn plin de viaţă cu-o lacrimă desenată,
Deşi inima îmi plânge poate zilnic...şi-ncă-odată...
Mă gândesc ce faptă bună aş putea zilnic să fac?
De-aş fi o ciocănitoare...poate-ar fi cazul să tac...
Dar eu scriu, rele şi bune, fac şi eu haz de necaz,
Mă strecor cum pot prin viaţă... mai cu ceapă, mai cu praz...
Am crescut copii cât brazii, înc-un suflet mai ridic,
Încerc să-mi fac datoria de mamă, om, dar...nimic
Din ce fac nu-i nefiresc... oricine la fel ar face...
Eu... mi-aş dori să trăim doar în linişte şi pace,
Să nu strigăm fapta bună, chiar de-i extraordinară,
Să iubim sinceritatea, iar minciuna să dispară
Să nu facem fapte rele... şi asta-i o faptă bună
Şi-uite-aşa faptele bune ...încet, încet se adună
Fără să mai dăm cu pumnii în piept pentru ce-am făcut,
Doar nu mai sculptăm în piatră, nici nu mai cioplim în lut...
Eu n-am să mai rup o floare, cred că este un păcat.
Voi ce fapte bune faceţi? spuneţi voi! eu v-am lăsat!