Te du cu bine!

Eu recunosc că sunt ciudată,
Chiar de spui că sunt ce-ţi doreşti,
Nu-ţi pot da dragoste curată
Oricât îmi juri că mă iubeşti.

Ţi-am explicat din prima clipă
Că lupta nu va fii uşoară,
Că nicio vorbă spusă-n pripă
Nu-mi va rămâne-n inimioară.

Eu recunosc, nu-mi este teamă,
De adevăr nu mă ascund
Ochii lui verzi mereu mă cheamă
Sub orice văl vreau să m-afund.

Ţi-am spus, pe mine cu minciuna
În veci n-ai să mă cucereşti,
Eu am şi soarele şi luna
Degeaba-ncerci să zăboveşti.

Eu recunosc că sunt ciudată,
Nici nu pretind să-mi dăruieşti
Ceea ce nu-mi poţi da vreodată
Fiindcă... nu vreau să mă iubeşti!

Nu vreau să-ţi pierzi timpul cu mine,
Nu pot să-ţi dăruiesc nimic!
Te du pe drumul tău, cu bine!
Atât mai am de-acum să-ţi zic.

Cuvântul tău

Cu doua vorbe şi-un cuvânt

Mi-ai alungat tristeţea,

Nu mai aveam discernământ,

Îţi căutăm blândeţea.

Ca peştele uitat pe plajă,

Mă perpeleam de dor

Dar, glasul tău precum o vrajă

Spulberă orice nor.

Cuvântul cald alungă ceaţa

Ce mă împovărase

Şi-mi dăruieşte dimineaţa

Serilor preţioase.

Doar de fericire plâng

Sprijinită... într-o parte,
Sfâşiată de durere,
Şade Luna-n miez de noapte
Cufundată în tăcere.
Prin fereastra larg deschisă
O privesc cu-n gând himeric
Oare cui a fost promisă
Zâna-această-n strai feeric?
Telefonul sună-n grabă,
Îţi răspund să-ţi aud glasul,
Vocea mea nu te întreabă
Nici măcar cât mai e ceasul...
Ţi-ascult şoapta obosită
Şi-n acelaşi timp, fierbinte
Eram aşa plictisită
Cu trei secunde-nainte...
Luna s-a trezit din vise
Nu mai doarme răstignită
Peste paginile scrise
Din nou e bine venită.
Şoapta-ţi caldă mă îmbie
Plictiseala s-o alung
De-acum nu mai sunt pustie,
Doar de fericire plâng.

Ne vom iubi cu siguranţă

E drumul lung şi fără milă
Viaţa curge doar cum vrea ea,
Iubirea noastră nu-i labilă,
Oricât de multe-am înfrunta,
Ne vom iubi în continuare,
Ne vom iubi poate mai mult
Chiar dacă eşti la depărtare
Mi-e de-ajuns glasul să-ţi ascult.
Să-ţi promit că şi-n altă viaţă,
De Dumnezeu va vrea să-mi dea
Te voi iubi cu siguranţă,
Te voi iubi, iubirea mea!

Zori ceţoşi

Zori ceţoşi îmi cântă-n plete,
Urma nopţii albe arde,
În goană sau pe-ndelete
Ochii-n cioburi miliarde
Se împrăştie, se-adună
Sub retina scufundată
De-aseară ca-ntr-o furtună
Pe sub pleoape derulată.
Cearcănele aşternute
Glasu-n pernă ţi-a ascuns,
Soarele raza-îşi ascute,
Printre gene mi-a pătruns.
Mi-a zâmbit cerându-mi plată
Nopţile îndurerate
Lacrima capitonată
Cu supine destrămate
Şi-a pierdut din densitate
Sub glasul tău dantelat,
Zâmbetul pierdut în noapte
Într-o clipă mi-ai redat.

Nici în astă noapte

Noaptea m-a scăpat din braţe ca pe-o clipă dispărută,
Glasul tău, leagăn lăuntric, freamată ca un ecou...
Fir de şoaptă-n noaptea crudă, pleopele nu-mi mai ajută,
Mă învăluie-n tăcere, răpindu-mi seara din nou.
Aş fi dat, din viaţa asta, toate nopţile pierdute,
Aş fi donat dimineaţa ce se naşte fără tine,
Aş fi dat şi-această noapte, clipele neprevăzute,
Aş fi dat toată tristeţea, zeci de lacrimi şi supine,
Le-aş fi pus toate pe-o frunză de sălcie adormită
Să se-nece lângă malul încrustat cu dor fierbinte,
Le-aş fi îngropat în taină pe-o planetă părăsită,
Să uit a lor goliciune, să nu-mi mai aduc aminte,
Nici de bezna fără margini, nici de somnul fără vise,
Gheare reci de insomnie plăsmuite de durere
Le-aş fi frânt în bucăţele, peste paginile scrise
Să-aştern doar două cuvinte, murmurate în tăcere.
N-aş fi ascultat cuvântul din depărtarea enormă
Ţi-aş fi simţit răsuflarea, mâinile de catifea
Mi-ar fi readus odihnă, sculptând noaptea-n altă formă
Însă nici în astă noapte ochii nu ţi-i voi vedea.

Ioana

Zeci de lacrimi şi suspine,
Din vis chiar, mă podideau,
Nu mă mai puteam abţine,
Toate-n jur negre păreau...
Suna telefonu-n grabă,
Răspundeam... s-o aud iar
Cum îi şoptea în ureche,
Trăiam un imens coşmar.
Eu îi şopteam un cuvânt,
Ea îi spunea încă trei...
Numai ştiam cine sunt
Când auzeam glasul ei...
Mă calmam pentr-o secundă,
Încă una şi-un minut..
Însă ea mai furibundă
Ca mine, l-a reţinut...
La fiece kilometru
Figura de i-o prindeam...
I-aş fi pocnit diametru,
Numai vocea-i auzeam...
Gelozia... bat-o vina,
Crivăţul, vântul şi ploaia,
Numai ea era pricina,
Aprinsese adânc văpaia...
Ioana... fată de treabă,
Era doar un glas minor,
Dulce precum o podoabă
Şi... ca un televizor,
Îi vorbea... ca la congres
La oricare cotitură...
Fiind doar un GPS...
Fără suflet, fără gură.

Griji

Pânza neagră a tăcerii mi-a dus liniştea-n derivă
Alimentând frământarea dup-o noapte-exhaustivă,
Clătinându-mi tot castelul sentimentelor profunde,
Fiori reci de neputinţă au reuşit să-mi inunde
Sufletul hrănit de tine cu iubire şi lumină...
Plângea totu-n jurul meu, inima-mi plângea-n surdină...
Rugam cerul plin de nouri şi de lacrimi să-mi transmită
Doar un sunet de la tine, să pot fi iar fericită.
Timpul îngheţase-n haos, ceasul limba-şi împietrise,
N-aveam loc să respir clipa, toate-mi erau interzise,
N-aveam cui să-i cer părerea, n-aveam cui un sfat să cer,
Ca-ntr-o cuşcă-ncătuşeată mă zbăteam într-un mister
Crud şi plin de flăcări stranii ce-mi răscoleau dimineaţa,
Dar, deodată, doar un sunet aşteptat mi-a străpuns ceaţa
Şi-a luminat tot tunelul, grija rece-îndepartând...
Zâmbetul mi-a cuprins chipul...telefonu-ncet sunând
Mi-a readus sentimentul liniştii interioare...
În sfârşit, te-am auzit, de-acum am o zi cu soare.

Ne iubim...ne iubim

Se lasă seara-ncet şi dorul mă cuprinde,
Cerul aduce Luna şi stelele le-aprinde,
Sufletu-n mine ţipă de al tău dor, nebun,
Aş vrea s-o strig de-acum, dar nu am cui s-o spun,
Foarfeca depărtării nu-i încă ascuţită
Să tai distanţa-n patru, să vii, să fiu iubită...
Privesc iar telefonul şi poza ţi-o privesc...
Îţi mai şoptesc odată...că te-aştept, te iubesc...
Aştept la pieptul tău din nou să mă retrag
Te-aştept iubitul meu, te-aştept din nou în prag,
Ca stelele şi bolta să fim de-înseninaţi
În oceanul iubirii doi naufragiaţi
Ce nu găsesc colacul, dar nici nu-şi prea doresc
Şi plutind în derivă... se iubesc...se iubesc...

Un singur telefon

Un singur telefon aripile mi-au frânt,
Glasul ce mi-l doream atât să îl ascult,
Sunetul scos din gura atât de mult dorită,
Mi-a înfipt alt pumnal în inima rănită.
Un singur telefon și toate s-au distrus...
Ați auzit voi oare? voi, stelelor de sus!
Ați auzit planete? și nu v-aliniați ?
Atunci de ce-mi priviți ochii-n lacrimi scăldați?
Ați auzit voi, Sfinţi?Tu, Doamne-ai auzit?
În lumea asta crudă mai este de trăit
Aşa fără iubire, aşa doar printre gheață?
Atunci...Doamne...de ce? de ce ne mai dai viața?

Soaptele tale

Vântul ușor adie peste frunzele crude
Soarele ne zâmbește, în suflet ne pătrunde,
Șoaptele tale încă le mai aud și-acum
În mintea mea bolnavă de dorul tău nebun,
Au rămas peste noapte ascunse undeva
Adânc întipărite...doar în inima mea,
Aștept să-ți aud glasul, să pot din nou vibra,
Să-mi spui că mă iubești oriunde te-ai afla...

Glasul tau in noaptea cruda

Milioane de cuvinte prin minte îmi rătăcesc...
Mi-am dorit să te aud, să te simt, să te privesc,
N-am avut însă norocul, nici astăzi, e-adevărat
Dar în noapte, dintr-o dată, telefonul a sunat.
Stelele, Luna pe boltă, mă priveau așa mirate
Cât eram de fericită să-ți aud glasul în noapte.
Orice mi s-ar oferi, chiar de zeci de ori mai mult
Dragul meu, eu vreau să știi, un minut dacă te-ascult
Lumea fără sentimente la picioare mi se-așterne
Bezna, ceața, se topesc, glasul tău iubire-mi cerne
Peste orice noapte crudă, peste orice depărtare...
Te iubesc fără să vreau și din ce în ce mai tare!

Tot ce-mi doream

Să-ți aud glasu-ntr-un târziu
Era tot ce-mi doream mai mult...
De bucurie numai știu
Ce să mai fac, să te ascult...
Sau să îți spun cât te iubesc?
Să-ți spun cum radiez acum?
Dar mă auzi cum râd, zâmbesc
Ce aş putea să îți mai spun?
Cum glasul tău mă limpezește
Și mă ridică-n Univers
Că sufletul meu te iubește...
Sau că îți scriu acum un vers?