Într-o zi

 

 

Îmi păstrez aripile frânte
Ştiind că doar al tău sărut
Sufletul poate să-mi încânte,
Nu am nevoie de mai mult.

Desigur, depărtarea arde,
Lacrimile m-au gârbovit
Dar, dintre stele miliarde
Doar ochii tăi m-au cucerit.

Îmi păstrez sufletul curat
Ştiind că vor veni şi zorii
Când inima ce mi-ai furat
Va rupe lanţu-nsingurării.

Desigur, ţi se vor opri
Uimiţi, ca de-obicei, să îmi sărute
Fiinţa toată, când va reuşi
S-adune dorul vârfului de munte.

Îmi păstrez la fel de pură
Inima încătuşată,
Însă fără vreo măsură
Am să te-aştept viaţa toată.

Desigur, într-o zi te vei întoarce
Ca orice trubadur îndrăgostit,
Iar Cerul va-nceta să mai descarce
Atâtea ploi şi-atâta asfinţit

Din glasul tău

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Un strop de verde, picurat
Din glasul tău, la asfințit,
Sufletul mi-a îmbălsămat
Și zâmbetul mi-a revenit.

Un fir de gând misterios
Ți-a șoptit care-mi era vrerea,
Din glasul tău armonios
Mi-am însușit toată puterea.

Din ochii tăi am luat culoare
Să pictez versu-înfometat
De dragoste și de candoare,
Și-n glasul tău l-am completat.

Mi-am luat secunda de iubire
S-o port în visul următor,
Ca pe o trenă cu safire
Ce-mi spală ochii de-al tău dor.

Acreditare

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Păşesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Şi-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt doar deşertul însetat
Veşnic, de-a ta sărutare,

Stelele am acreditat

Să îţi trimită înştiinţare.

Sunt prea reci în astă seară,
Parcă nici nu m-ar fi simțit
Cât îmi e viaţa de amară
Fără de tine-n asfinţit.

Sunt zgribulită-n colţ de casă
Căutându-ţi ochii luminoși,
Glasul tău cald nu mă mai lasă
În gheara norilor ţepoşi.

Sunt curioasă cine oare
Ți-a șoptit că am lăcrimat
În lipsa ta, de-ai pus culoare,
Pe curcubeu și m-ai calmat.

Sunt mulţumită că exiști
Chiar dacă mi-ai luat inima,
Ochii mei nu mai pot fi trişti
Când am în schimb dragostea ta.

Aceeași

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

De ce pășesc pe aceeași stradă?
Nici nu mai știu, cred c-am uitat,
Fiindcă doream să mă mai vadă
Norii care m-au fermecat.

De ce mă scald cu-aceeași apă?
Fiindcă sunt doar un vărsător,
Lacrima mea nu-i solz de ceapă,
Lacrima mea curge de dor.

De ce visez cu-aceeași geană,
Pe-aceeași pernă ca și ieri?
Fiindcă în noaptea pământeană
Am sculptat multe primăveri.

De ce îmi rog a mea tăcere
Să se reverse-n asfințit
Și nu invoc lapte și miere
Șoaptelor care-au ațipit?

De ce sărut aceeași gheaţă
Cu buze tremurânde, reci?
Fiindcă nu vreau din a mea viaţă
Să mai fii nevoit să pleci.

De ce aprind aceeași torţă
Și-aceeași candelă mereu
Fiindcă iubirea mea-i o forță
Ce vine de la Dumnezeu.

Prin cenusa...

Sângele nu a curs, așchii nu au sărit,
Cerul mă găzduia pe norul plin de zgură,
Cuvântul se năștea când soarele-a murit
Și-am rămas fără sunet, l-am înecat în gură.
Spasmele îmi umpleau pieptul fără-încetare,
Vroiam să strig, să zbier, să țip ca o nebună,
Să spun ce simt, să mor, să spun ce rău mă doare...
Dar... cum și când și cui? până și blânda Lună
A dispărut de teamă să nu o întristez,
În noaptea absolută nici ea nu vrea s-apară,
S-a învățat cu mine să zbor și să vibrez...
Nu vrea să-mi bea licoarea din seara-asta amară
Flacăra din retină, săgeata din cuvânt
Mi-au împietrit fragmentul de seară-înmiresmată
Lăsând în urmă groază... sânge coagulând
Din creștet până-n tălpi, m-am scurs ca o prelată
Plină de norii groși, uciși pentru vecie,
Fără de reflectoare m-am târât prin cenușă...
Nimeni nu poate spune, nu are cum să știe...
Cât de mult am sperat că vei intra pe ușă,
C-ai să renaști pe-aleea fără vreo buruiană
Că-mi vei opri, din drumul fără de bariere
Stropii fierbinți, de-acum, nelipsiți de pe geană,
Dar nu cred că-ți mai pasă nicicând de-a mea durere.

Spini de rege-trandafir

Spini ascuțiți de trandafir palmele mi-au străpuns
Degeaba-ncerc să le ascund, în zadar mă pansez,
Sângele curge neîncetat, degeaba-l țin ascuns
Prin fașa albă s-a prelins, n-am cui să m-adresez...


L-am prins în mână să-l sărut, să-i mângâi catifeaua,
M-a înțepat așa adânc, jalnic, ca un pumnal...
De-aș fi știut ce voi păți, aș fi vărsat cafeaua
Pe chipul său magnetizant ca un punct cardinal,


Aș fi fugit de-a lui mireasmă, culoarea-i fermecată...
Sau c-un vârf de cuțit tocit, spinii i-aș fi distrus,
L-am admirat în asfințit, m-am lăsat parfumată...
Acum respir așa de greu, purtând al lui virus,


Iar el, din vază mă privește, zâmbindu-mi triumfal
Precum un rege plin de el călcând sclavii-n picioare...
A ieșit soarele de-acum, crivăț catastrofal
N-are de unde să se iște... poate doar câte-o boare...


Petala să-i mai opărească, parfumul să il fure
Și-n miez de noapte să-l aud lacrima cum își pierde,
Pătruns de-a lui singurătate, nemaiputând să-îndure,
Din roșu-aprins, catifelat, în zori să-l găsesc verde.


Când voi dormi și voi visa în noaptea de poveste
Lângă un crin mult mai curat, chiar dacă e regal,
Rănile crude-mi vor pierii, n-am să-i mai dau de veste
Voi păși și eu pe alei la fel de triumfal.

Sclipirea ochilor tăi

O altă noapte caldă s-a scurs mult prea ușor,
N-ai făcut nici trei pași și m-a pătruns un dor...
În zborul fără aripi ne-am perindat ca-n vis
Ținându-ne de mână pășeam spre Paradis,
Printre mii de petale de frezii, ghiocei...
Mă alina sclipirea aprinsă-n ochii tăi
Prin murmur de izvoare și tril de ciocârlii
Am pășit spre iubire, timizi ca doi copii,
Un puf de nor albastru ne-nvăluia discret,
Deja mi-e dor de tine, nu mai e un secret...
Am colindat prin ploaie, ca-n vis ne-am sărutat
Uşor ca asfinţitul ce ne-a îmbrăţişat,
Şi mai avizi ca zorii nu ne puteam opri...
Nu ne-am fi săturat o noapte și o zi.

E prea târziu

Cum poți să-mi spui că mă iubești
Când tu nici măcar nu-mi zâmbești?
Cum poți să scrii aşa ceva?
Chiar nu te doare inima?
Cum poți să minți la infinit?
Nu pot să cred... Da, s-a sfârșit!
De zeci de ori cred că ti-am spus:
"Vreau adevăr", tu mi-ai răspuns
Că ești sincer și te-am crezut...
Dar ai uitat să fi și-ai vrut
Să mă lovești adânc și crud.
De astăzi numai vreau s-aud
Cât de mare-i iubirea ta...
S-a terminat cu "dragostea"
Nici de scrii de-o mie de ori,
Din miez de noapte până-n zori
N-am să mai cred aşa minciună,
Chiar dacă vei zbura pe Lună
Şi vei veni cu mii de flori
Dintre stele sau dintre nori,
De azi nu ai să-mi mai lipsești.
Nu-mi mai spune că mă iubești!
Fiindcă de acuma chiar o știu,
E prea târziu...e prea târziu.

Simt c-ai revenit

Să-ți aud glasul blând spre seară
Rostindu-mi dulce: noapte bună!
Strop de ploaie-n fierbinte vară
Și briza mării ce adună
Pescăruși zeci la al meu țărm,
E dansul clipei în minut,
Cu glasul tău am să adorm,
Cu glasul şi cu-al tău sărut.
Să-ţi aud glasu-n asfințit
Ca bolta de steluțe plină
Ca soarele ce s-a trezit
Doar pentru-a-mi dărui lumină
Să te aud cum îmi șoptești
Pe seara câteva cuvinte
Că mă adori, că mă iubești,
Că ai să-adormi cu mine-n minte.
E darul cel mai minunat,
Cel mai de pret, cel mai dorit.
De când mă știu, te-am așteptat
În sfârșit, simt c-ai revenit.

De dorul tău...

De dorul tău s-a ofilit şi trandafirul alb din glastră,
De dorul tău a nins trei nopţi,dar n-a distrus dragostea noastră.
De dorul tău cerul s-a stins lăsând în urmă două stele,
De al tău dor zâmbesc forţat, iar nopţile-mi sunt mult mai grele.
De dorul tău, fulgii de nea, pe-obrazul meu s-au năpustit,
Pe nasul şi pe gura mea, exact aşa cum ţi-ai dorit.
Răsună-n noapte glasul tău, dar este doar o-nregistrare,
Pe care o ascult mereu, căci dorul tău prea mult mă doare,
Iar alinarea n-o găsesc oricât mi-ar rătăci privirea...
Oricâte flori ar înflori, doar tu îmi înflorești iubirea.
De dorul tău se va sfârși în curând crunta așteptare,
Te vei întoarce într-o zi şi de la prima sărutare
Cerul va naşte mii de stele, voi pluti paşnic peste nori
Toţi trandafirii ce-au murit, în lipsa ta, vor da culori,
Vor înflori cu glasul tău, parfumând cerul înstelat,
Doar mă iubești...şi te ador...ce poate fi mai minunat?

Să râd, să râd ........la nesfârşit........

Un dor de tine mă apasă,
Încerc să-nlătur ceaţa deasă
Dar simt cum mă cuprinde-ncet...
Vreau să mă strângi din nou la piept!
O lacrimă iar se prelinge
Deşi-am promis, totul se stinge
În noaptea care mă-nconjoară,
Vreau să fiu iar a ta comoară!
Vreau să-mi vorbeşti şi să m-asculţi,
Să alergăm din nou desculţi
Pe plaja, toată, doar a noastră,
Priviţi numai de luna albastră
Ce se-oglindea în ochii tăi,
Iar eu, cu glas de zurgălăi,
Să râd, să râd... la nesfârşit...
Dar dorul tău m-a copleşit...

INTRE BINE SI RAU

În lumea mea visândă
Cu ochii-între-deschiși
Văd ceea ce se-întâmplă
Şi-alerg printre învinși,
Cu coatele-i împing
Pe cei invidioși ,
Prea lesne îi înving
Şi-ajung printre-arțăgoși ,
Nici aici nu-i de mine
Şi-alerg necontenit
Prin bezna fără nume
Şi fără asfințit.
La colţul cel din dreapta,
Fiind doar pieton
Atenţia-mi capta
Un capăt de sifon,
Sătulă de rafale
Şi de şoapte deşarte
Am alergat agale
Dar mult, mult mai departe...
Când gelozia zilei
Domnea necontrolată
Aidoma reginei
Pe față nespălată,
Am lăsat-o în urma
Fără vre-un compromis
Şi-efectul ei de turmă
L-am destrămat în vis.
Ne-judecând în grabă,
Am cerut ajutor
Dar curajul din salbă
Plecase voiajor
Cu un rucsac în spate,
Spre un tărâm de vise
Şi-am nimerit o noapte
Cu brațele deschise,
Care m-ademenea
Cu strălucirea lunii
Dar luciul și-l pierdea
În miezul săptămânii.
Confuză şi mirată
De răutatea lor,
Am hotărât de-odată
La mine-n dormitor,
S-aleg din firul acesta
Pe care am valsat
Să mă ridic cu vesta
Ce-n taina m-a salvat.
Între bine şi rău
Cu fruntea sus mă vreau,
Nu trec pe drumul tău,
Nu rămân şi nu stau.

Sunt firimitura care tace...

Sunt firimitura care tace şi se usuca-ncet, încet ,
Sunt frunza ce a ruginit, căzând dintr-un copac defect,
Sunt jaru-ncins dintr-un cuptor ce coace pita-ntr-un final,
Sunt Luna ce a asfinţit topită-n grabă de un val.
Sunt sufletul ce te-nţelege când nimeni nu o poate face,
Sunt numai ceea ce-ţi doreşti, doar dacă-mi spui exact ce-ţi place,
Sunt adevărul gol-goluţ, sunt întrebarea care doare,
Sunt liniştea ce-a adormit şi a ajuns la disperare
Când te privesc, sau te ascult cum spui că eşti altcineva,
Când behăi, zbieri şi vrei să pari un animal de catifea,
Dar calci cadavre ce-ai lungit în faţa ta cu-aşa nesaţ,
Când pătezi totu-n calea ta numai cu ceaşca ta de zaţ,
Şi eşti privit şi ascultat pentru prostia ce nu are
Nicicând la tine vreun leac şi nici un strop de alinare...
M-ascund sub val, să mă topesc, sau în cuptorul cel încins,
În codru fug, să mă feresc de felul tău de nedescris,
Ecoul tău pe mulţi loveşte şi mult prea mulţi te copiază,
Dar bumerangul ce-l arunci, doar tu mai crezi c-adânc visează,
Nu vrea s-auzi sau să presimţi când se va-ntoarce , şi-o lovi
Exact atunci şi-acolo unde, te-ai întrecut în a prosti...

Dragostea de-acum inundă

Lin, pe coapse palma-ţi simt, dar, te las, să crezi că dorm,
Deşi-aş vrea să te alint, doar de-aceea nu am somn
Şi te las să-mi mângâi trupul, crezând că sunt adormită,
Dar nu dorm, nu-i încă timpul, mai ales când sunt iubită.
Cum să pierd aşa ceva? doar mângâierea-i prea blândă,
Mi-e teamă să deschid ochii sărutul să nu se frângă.
Te-ai oprit, de lângă mine, în grabă te-ai ridicat,
Mă gândesc, să trag cu ochiul, poate văd unde-ai plecat,
Nu-i nevoie, simt mirosul de şampanie venind,
Iar cu cele doua cupe, te aud deja ciocnind.
Dragostea de-acum inundă şi nu-ţi e pe plac doar ţie,
Dimineaţă ai plecat, iar acum, noaptea târzie
Dorul gurii tale poartă, ca o lavă înfierbîntată,
În sfârșit sărutul vine înc-odată şi-în-odată,
Mângâierile revin iar cămaşa se prelinge.
Gura-ţi e mult mai fierbinte, frige, sufletu-mi încinge
Şi din zborul fără aripi nu am cum să mă opresc
Trebui să răspund de-acuma, altfel risc să mă topesc,
Cub de gheaţă pus pe-o sobă, asta sunt sub trupul tău
Nu scot nici măcar un sunet, nu am cum, îngerul meu
Se pare că-i lângă mine şi-ar vrea din nou să vibrez,
Măria sa, blânda Lună m-ajută să luminez
Şi din măreţia ei îmi dăruie puritatea
Să-ţi pot dărui sărutul, numai ţie toată noaptea,
Iar în zori, când piere Luna, mai rămân doar cu doi aştri
Ce mă privesc pe sub geană, ochişorii tăi albaştri.

CERUL DE SEARA

Albastru e cerul de toamnă,
Când stelele lui stau de veghe
Şi îți simt căldura ta iară
Şi șoaptele-ţi dulci la ureche,
Pe raze de stele, săruturi
Furate se sting şi se-aprind,
Clădind ne-ncetat începuturi,
Ca-n veci să trăim doar zâmbind.

Albastru e cerul în noapte,
Pătat doar cu stele aprinse,
Pierdute prin lacrimi şi şoapte,
Dansând prin dorințe şi vise,
Plutind printre nori şi speranţe,
Zidind noi castele de foc
Din ultimele doua vacanțe,
De dor, de durere şi joc.

Am să dispar cît ai clipi...

De când mă ştiu mi-am tot dorit
Să mă grăbesc către sfârșit
Şi să mă scurg pe zi ce trece
Ca roua caldă-în iarba rece,
Să mă topesc precum un val,
Ca un fir de nisip la mal,
Să mă ascund printre mulțime,
Să mă ascund chiar şi de mine,
De mult, chiar de când mă tot știu
Am perceput că-i prea târziu
Şi-am încercat să mă grăbesc
Dar pasul a fost nefiresc,
Sau, fiindcă am avut şi toc
Am tot bătut pasul pe loc?
Iar la final oricât aş vrea
Se pare că nu voi putea
Să-ajung fiindcă mai am de tras
Deşi ... am tot primit avans...
Şi-am alergat cât s-a putut,
N-am terminat ce aş fi vrut,
De-aceea tot staționez,
Deși ... aş vrea să decolez
Spre alte lumi mult mai curate ...
Dar, voi pleca, poate-într-o noapte
Cu vis cu tot şi cu speranță,
Să credeți că sunt în vacanță.
Pe zi ce trece veți uita
C-am existat şi eu cândva
Ca un fir de nisip prelins,
Sau în zori doar un simplu vis,
Ca o eclipsă-în miez de zi
Am să dispar cît ai clipi....

Nu mă regăsesc de loc ...

Nu mă regăsesc de loc ...
Simt un amestec de foc
Cu o beznă tumultuoasă ,
Simt că am inima arsă ,
Un șirag de dureri zac
Undeva ... fără capac
Şi-au un iz îngrozitor ...
Cum n-am reușit să mor ?
După-atâta chin şi jale ?
Am cumva straie din zale ?
Sunt atât de frunză-n vânt ?
De n-am loc nici pe pământ
Să-mi ruginesc adierea ?
Nici deasupra, căci durerea
Trebuie să mă apese
De ce trebui să se verse
Mereu paharul prea plin ?
Este soartă sau destin ?
Bunătate sau prostie ?
Cine îmi spune şi mie ?
Cât din viața poți să dai ?
Când să te oprești , să stai ?
Când s-o iei de la-început ?
E PREA MULT , E MULT PREA MULT ...
Sunt , trăiesc şi mai exist ...
Dar e trist... e-aşa de trist ...
Să dai zâmbet , iar în loc
Să primești ... pală de foc ...
Să dai tot ce poţi să ai
Şi-în același loc să stai ,
Ba, mai mult ... să dai în spate
Doar pentru că ai dreptate ?
Iar după ani mulți de-amar
Să te trezești din coșmar
Să-îţi dai seama dintr-o dată
Că-ai trăit o viață-întreagă
Cu sinceritate multă
Dar nimeni nu mai ascultă ,
Geaba rogi , geaba implori
Nu mai ai timp nici să mori ,
Zâmbești doar pentru-a trăi
Iar în lacrimi scalzi ochii
Transformând sufletu-în sloi .
Cu ce-am greșit ? spuneți voi ?