Zidit în al meu nume

 

 

Ardeam ca flăcările vii, în taină,
Strângând la pieptul obosit lumina
Ce-mi pătrundea misterios prin haină,
Cu dorul nemilos, ca ghilotina.

Mă strecuram cu lacrimile nopţii,
Înveşmântată ades în vise reci
Ce-mi sfâşiau sufletul ars, cu colţii,
Să rătăcesc aiurea, pe poteci.

Am adunat cuvintele răzleţe,
Ce mi le azvârleai din când în când,
Să-mi întreţină cu-aceeaşi nobleţe
Flacăra neştirbită prinsă-n gând.

Am aşternut dorinţele, de-a valma
Sau cum m-am priceput şi eu mai bine,
Lacrimile-mi ardeau adesea palma
Deşi, păreau atât de cristaline.

Cu tălpile crăpate-am străbătut,
Şi zi şi noapte stânca nemiloasă,
Ca o furnică-n lanţuri m-am zbătut
Şi m-am rugat să te întorci acasă.

Nici numai ştiu când ai plecat în lume,
Nici numai ştiu, de fapt, dac-ai plecat
Sau ai rămas zidit în al meu nume,
Un curcubeu de dor catifelat.

 

 

 

Drumuri noi

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt clipe-n care-ți caut pasul
Ca pe un leac inexplicabil,
Să nu cumva să-ți confund glasul
Cu orice freamăt adorabil.

Sunt seri în care-ți caut steaua
Prin visele nenumărate,
Să nu pătrund prin catifeaua
Iubirii noastre închegate.

Sunt nopți în care-ți caut geana
Să-ți sărut ochii zâmbitori
Să nu cumva să uit că teama
Din vis, s-a rătăcit în zori.

Sunt drumuri ce le-ai străbătut
De-atâtea ori, purtând cu tine
Iubirea care s-a născut
În zbor, pe culmile alpine.

Sunt zile-n care-ți sorb cuvântul
Și-n flăcări albe-l împletesc,
Să nu cumva să uite vântul
Să-ți spună ce mult te iubesc.

Spini de rege-trandafir

Spini ascuțiți de trandafir palmele mi-au străpuns
Degeaba-ncerc să le ascund, în zadar mă pansez,
Sângele curge neîncetat, degeaba-l țin ascuns
Prin fașa albă s-a prelins, n-am cui să m-adresez...


L-am prins în mână să-l sărut, să-i mângâi catifeaua,
M-a înțepat așa adânc, jalnic, ca un pumnal...
De-aș fi știut ce voi păți, aș fi vărsat cafeaua
Pe chipul său magnetizant ca un punct cardinal,


Aș fi fugit de-a lui mireasmă, culoarea-i fermecată...
Sau c-un vârf de cuțit tocit, spinii i-aș fi distrus,
L-am admirat în asfințit, m-am lăsat parfumată...
Acum respir așa de greu, purtând al lui virus,


Iar el, din vază mă privește, zâmbindu-mi triumfal
Precum un rege plin de el călcând sclavii-n picioare...
A ieșit soarele de-acum, crivăț catastrofal
N-are de unde să se iște... poate doar câte-o boare...


Petala să-i mai opărească, parfumul să il fure
Și-n miez de noapte să-l aud lacrima cum își pierde,
Pătruns de-a lui singurătate, nemaiputând să-îndure,
Din roșu-aprins, catifelat, în zori să-l găsesc verde.


Când voi dormi și voi visa în noaptea de poveste
Lângă un crin mult mai curat, chiar dacă e regal,
Rănile crude-mi vor pierii, n-am să-i mai dau de veste
Voi păși și eu pe alei la fel de triumfal.

E noaptea cea mai aşteptată...

E noaptea cea mai aşteptată, de amândoi, vine prea-ncet,
Ziua s-a scurs, de astă dată cu multe-mbrăţişari şi-aştept
Să-mi ceri sărutul şi iubirea, să-mi ceri, să-mi dai tot ce-am râvnit
De zile-ntregi, de luni de zile, din ziua-n care te-am privit.
Coboară lin mâna-ţi fierbinte din frunte până în călcâie,
Cînd se întoarce, nu mai ştiu de zbor pe-un câmp de iasomie,
Pe-un strop cald de iubire pură, din veacuri parcă adunată,
Sau e doar vis şi-n nemurire vibrez ca steaua luminată.
Sărutul curge, se opreşte, cascadă lină șiroind,
Cu sufletul mă răsplăteşte şi mă dezmiardă împletind
Trupul meu cu al tău pe boltă, prin raze calde se anină,
Îmi simt iar mintea rătăcită şi totuşi plină de lumină,
Mă-înalț pe nori stratificați, pufoși şi plin de zori albaştri,
Mi-e clipa tril de ciocârlie, iar noaptea ciub lucios de aştri.
Braţele-ţi calde mă vrăjesc, iar catifeaua lor mă soarbe,
E noaptea cea mai așteptată, noaptea iubirii noastre oarbe.

Mîine cred că-mi iau zborul....

De emoţii.... doar atât
S-a-ntâmplat....n-aş fi crezut,
Că se poate întâmpla
Dintr-o dată-aşa ceva.
Nehotărârea, dorinţa...
Nu ştiu ce... poate absenţa?
Poate n-am simţit totalul...???
Totuşi mă luase valul?
Poate nu a fost să fie...
Totul mi se-ntâmplă mie?
E deja târziu acu'
Să spui "da"... să fie "nu"
Şi-asta doar din... neglijenţă?
Acasă, nici o prezenţă
Malefică, n-a mai fost....
Pe cine să iau la rost?
A fost numai vina mea
Că s-a întâmplat aşa?
Deja mă cuprinde dorul...
Iar mâine cred că-mi iau zborul....
Emoţia o alung....
Şi în trei ore ajung....
Nu mi se pare corect
Să tot stau şi să aştept
Când... nimic nu mă opreşte.
N-am dreptate? Glăsuieşte!

Sunt firimitura care tace...

Sunt firimitura care tace şi se usuca-ncet, încet ,
Sunt frunza ce a ruginit, căzând dintr-un copac defect,
Sunt jaru-ncins dintr-un cuptor ce coace pita-ntr-un final,
Sunt Luna ce a asfinţit topită-n grabă de un val.
Sunt sufletul ce te-nţelege când nimeni nu o poate face,
Sunt numai ceea ce-ţi doreşti, doar dacă-mi spui exact ce-ţi place,
Sunt adevărul gol-goluţ, sunt întrebarea care doare,
Sunt liniştea ce-a adormit şi a ajuns la disperare
Când te privesc, sau te ascult cum spui că eşti altcineva,
Când behăi, zbieri şi vrei să pari un animal de catifea,
Dar calci cadavre ce-ai lungit în faţa ta cu-aşa nesaţ,
Când pătezi totu-n calea ta numai cu ceaşca ta de zaţ,
Şi eşti privit şi ascultat pentru prostia ce nu are
Nicicând la tine vreun leac şi nici un strop de alinare...
M-ascund sub val, să mă topesc, sau în cuptorul cel încins,
În codru fug, să mă feresc de felul tău de nedescris,
Ecoul tău pe mulţi loveşte şi mult prea mulţi te copiază,
Dar bumerangul ce-l arunci, doar tu mai crezi c-adânc visează,
Nu vrea s-auzi sau să presimţi când se va-ntoarce , şi-o lovi
Exact atunci şi-acolo unde, te-ai întrecut în a prosti...