În ambele mâini

 

 

 

Privesc către stele prin ceaţa iscată
Luându-mi o mostră de zbucium sub braţ,
Visez că, iubirea, în lume plecată
Îmi smulge-o privire, din cea cu nesaţ.

Gândesc că, de ploaie se-ascund, ciripind,
O mână de păsări, la streaşină-n zori,
Să-mi zdrobească visul în care mă-ntind
S-apuc o fărâmă de iarbă din nori.

Mă pierd ca o şoaptă purtată de vânt,
Ca mierea în ceaiul fierbinte de soc,
Îmi strâng rădăcina la piept, şi-n cuvânt
Găsesc alinare, nu-i vorba de joc.

Tu-mi sapi un tunel prin munţi de nisip
Şi-mi dai mătrăgună la micul dejun,
Implor bolta sfântă, şoptind, să nu ţip
De-atâta durere, şi n-am cui să spun.

Sunt flori ce mă-mbată sperând să inspir
Culoarea perfidă cu iz aparent,
Le simt de departe, nu le deconspir,
Încerc să fac jocul, tăcând insistent.

Privesc către stele, un joc de lumini
Ce zburdă purtând firul ierbii în gând,
Mi-aduce răspunsul, în ambele mâini
Am raze din care hrănesc rând pe rând.

O amăgire

Nu-mi mai răspunde la scrisori,
Te rog, nu le mai lua în seamă
Şi-aşa îţi scriu, de-aici din nori,
Unde-am uitat şi cum mă cheamă.

Nu-mi mai răspunde la cuvinte,
E prea târziu să spui ceva
Deşi, inima mea nu minte,
Azi nu mai cred în vorba ta.

Nu-mi mai răspunde la-ntrebări,
Am aflat tot ce-am vrut să ştiu
În ochii tăi înşelători.
Răspunsul vine prea târziu.

Nu-mi mai răstălmăci cuvântul
Şi nu mă mai învinui
Aşa cum foloseşte vântul
Frunzele, pentru-a le jertfi.

Nu-mi mai izbi cu-a ta răceală
Sufletul şi aşa rănit,
Nu pot lăsa pagina goală,
Doar ştii cât de mult te-am iubit.

Nu-mi pot permite să descopăr
Prea repede c-ai fost un truc,
În mantii gri să te acopăr
Şi-n lumea largă să mă duc.

Nu-mi pot opri inima proastă
Să bată, doar dintr-o dorinţă
Chiar dac-acum iubirea noastră
Se iroseşte-n nefiinţă.

Nu-mi pot lua sufletu-n pungă,
Nici inima în buzunar,
Ochii nu-i pot oprii să plângă
Deşi, se topesc în zadar.

Nu pot închide-n scrinul rece
Întreg buchetul de-amintiri,
În lacrimi eu nu pot petrece,
Nu sunt buchet de trandafiri.

Nu pot să sfărâm în picioare
Inegalabila iubire
Dar, nu-mi răspunde la-ntrebare,
Tot ce rosteşti e-o amăgire.

Osândită-n ghicitori

Dintr-un cârd de ghicitori
De prin pagini adunate
Şi-au luat zborul de cu zori
Trei, din cele încruntate.

Una a-ncercat să spună
Unui veşnic rătăcit,
Că din razele de lună
Dragostea i-a împletit.

Altul întreba bezmetic
Numărând din doi în doi,
Peste timpul asimetric
Când mai existăm şi noi?

Curgea ceasul printre frunze,
Cu viteza lui feroce,
Când pe ale mării pânze
Norii-au vrut să îl sufoce.

Şoaptele ascunse-n umbră,
Printre malurile gri,
Se desprind dintr-o penumbră
Vestind versuri argintii.

Oare cine mai dezleagă
Nodul aspru, gordian
Doar aşa, să înţeleagă
 Visele de-acum un an?

Dintr-un cârd de ghicitori
Una zveltă, curajoasă
Aruncă răspunsu-n nori
Întorcându-se acasă.

O secundă mai isteaţă
A sărit din minutar
Lăsând ghicitoarea-n faţă,
Zilele în calendar.

Vântul s-a oprit, de lene
Să adie cum spunea,
Avea un cârd de probleme
Însă nu recunoştea.

Mai zvâcnea câte-o petală
Evitând să înflorească
Când ieşea din amorţeală,
Întrebările să nască.

Fumul crud, de nepătruns
Îmbrăca valoarea pură,
Întrebări fără răspuns
Împing dragostea spre ură.

Ţolul ei respinge geana
Veninul se întrevede,
Depăşeşte chiar coroana
Ce sclipea cândva în verde.

Plata unei ghicitori
Nu se face-n vorbe grele,
Osândită-am fost sub nori
Dar, acum zbor printre stele.

De ce nu?

De ce să nu te caut cu privirea
Când lacrimile încă năvălesc!?!
Să-mi aştern slovele, cântând iubirea,
Iubindu-te cum n-am să mai iubesc...

De ce să nu mă rătăcesc pe braţul tău,
Să uit de tot ce-i fals şi ne-nconjoară
Când n-au putere să ne facă rău
Nici timpul crud, nici ploaia de afară...!?!

De ce să fiu o simplă picătură
Când aş putea să dăruiesc iubirea,
De ce să m-ofilesc peste măsură
Când ochii tăi îmi înverzesc privirea!?!

De ce să trec prin viaţă ca o boare
Când aş putea să depăşesc furtuni,
Iubindu-te cinci vieţi fără-ncetare
Şi încă cinci fără dimensiuni...!?!

De ce să nu trăiesc adevărat
Când viaţa-i scurtă, mult prea scurtă poate
Iar, lacrima în care te-am scăldat
E-n versul meu, pentru eternitate.

De ce nu ţi-aş răpi mereu cuvântul,
În versuri calde să îl împletesc,
Când tu eşti muza care îmi dă dreptul
În ochii tăi răspunsul să găsesc.

De ce-aş păşi pe-un drum fără iubire
Când am curaj munţii să cuceresc,
Supusă de destin la biciuire,
Câştig numai pentru că te iubesc!