lipsesc

ascund iar lacrimile la rever
şi fac un pas cât toată vâlvătaia,
un singur nor pe viaţă îţi mai cer
şi-apoi mă sting împăturindu-mi foaia.

triumfător mi se aşterne drumul,
dar fără tine totu-i un mister,
sărutul tău mi-ar inspira parfumul
şi mi-ar aprinde stelele pe cer.

ascund în dorul neştirbit de vreme
lacrimi însângerate de iubire,
îmi desemnez cu patimă probleme
cu gust apatic de închipuire.

monotonia mă îngenunchează
la capătul peronului, găsesc
un şantier pe care se lucrează
non-stop, doar eu, doar eu lipsesc.

Strânge-mă la pieptul tău

 

 

Nu vreau să-mi dai mereu dreptate,
Nimic n-ar fi mai monoton
Decât suspinele în spate
Şi zidurile de beton.

Nu vreau să par o lumânare
Ce arde fără dăruire,
Nimic nu e la întâmplare,
Totul e numai din iubire.

Nu pot clădi palat de vise
Cu-arhitectură de coşmar,
În ciuda clipelor promise
Nu vreau să-ţi las un gust amar.

Întinde-mi mâna peste punte
Şi lasă-mă să-ţi dăruiesc
Dragoste printre amănunte,
Atâta timp cât te iubesc!

Sărută-mi sufletul pe tâmple,
Nu-ţi lua costum de eschimos
Când cerul vrea să se întâmple
Să-ţi sărut sufletul frumos.

Nu-i prea târziu când mai e vreme
Să-mi priveşti pasul realist,
Să desluşim mii de probleme,
Să alungăm minutul trist.

Deschide braţele-amândouă
Şi strânge-mă la pieptul tău
Să reclădim o lume nouă,
Doar noi şi bunul Dumnezeu.