Singurul din Univers

Sub nămeţii de zăpadă

După gardul viu de vie,

Nimeni n-are cum să vadă

Flacără mai argintie.

Nici minuscula scânteie,

Ca un pui de licurici,

Nu-mi mai stoarce vreo idee,

Tot ce simt am strâns aici.

Totul ţipă, totul zbiară

Între pagini, sub copertă

Ca o lacrimă de ceară,

Curge setea elocventă.

Curge dorul tău fierbinte

În cascade grăitoare

Din suflet, în trup şi minte

Domneşti, raza mea de soare.

Multe suflete rănite

Se-ncâlzesc, sorbind iubirea

Slovelor acoperite

De dor, născând fericirea.

Mulţi se-nclină ascultându-ţi

Sufletul, prin mâna mea,

Eu aştern, pe veci, purtându-ţi

Fericită, dragostea.

Tu eşti singurul din lume,

Singurul din Univers

Ce zilnic, îmi poate pune

Lumea-ntreagă într-un vers.

Metafora dezmierdată

Pe o pajişte uscată,
Între soare şi abis,
Stă metafora uitată
Sub copacul interzis.

Lângă ea, un fir de iarbă
Se ridică ruşinat,
O atinge şi o întreabă:
-Azi, cine te-a supărat?

Se înţoleşte în cuvinte,
Pune virgula pe vers,
Se strecoară înainte,
Neînţeleasă-n univers.

O metaforă minoră
Cât un strop firav de rouă,
Se stinge din oră-n oră,
Se aprinde doar când plouă.

Triluri blânde de luceferi
Îi ung litera rănită,
O salvează de înfrângeri
Şi de furtuna cumplită.

Dintr-un ram uitat sub frunze
Curge-n palmă o părere,
Arca lacrimilor dârze
Sapă printre emisfere.

Licurici cu geana lungă
Prind ideile din urmă,
Verde crud în versuri plângă,
Arşiţa nu se mai curmă.

O metaforă firavă
Aşternută pe hârtie
Coace inima pe tavă,
Pentru viaţa ce-o să vie.

Firul ierbii se usucă
Sub metafore de foc,
Un jargon ar vrea s-aducă
Perla verde cu noroc.

Timpul curge acromatic
Peste norii adunaţi,
Într-un soi de vis acvatic
Scurs din munţii îngheţaţi.

Sub nămeţi de suferinţă
Metafora se dezmiardă,
Mănată de-a ei credinţă,
Aripile-n fier să-şi ardă.