Zadarnic cauţi umbre

 

 

 

Va trebui să zbier, să strig cu frenezie,
Să mituiesc trompeta sau tobele stridente?
Dar eu nu ştiu s-o fac, eu aştern poezie
Sau doar gânduri mărunte, zic eu, adiacente.

Ce-ar trebui să fac să-mi înţelegi amarul,
Ce-ar trebui să scriu ca să mă poţi citi?
Sunt doar un strop de suflet ce spulberă coşmarul,
N-am stânci otrăvitoare în dreptul inimii.

Încerc să-ţi aflu scopul, să-ţi dau masca deoparte,
Să-ţi pun în palme totul, aşa cum e de fapt,
Dar mă loveşti întruna, cu laude deşarte
Şi nu cred în fantasma unui tablou inapt.

De vei pleca, ştiu sigur că-n zori te vei întoarce
Să-mi răscoleşti tăcerea aşa cum faci de fel
Când roua dimineţii o lacrimă îşi stoarce
Din iarba primăverii în al meu sufleţel.

Zadarnic cauţi umbre, s-au dus de-o veşnicie,
Nu le mai iau în seamă de când s-au dezmembrat,
Ignor a lor culoare, albastru-i pe hârtie,
În versul meu răsună ce s-a concretizat.

Verdele în valuri ţipă

Valul uriaş se zbate
Între ambiţie şi dor,
Am dat sfânta libertate
Devenind pe veci covor.

Niciun fir de praf bezmetic
N-are timp să se aştearnă,
Totul este asimetric
M-ai împovărat cu iarnă.

Din izvoarele luminii
Curg silabe rătăcite,
Fug spre capătul furtunii,
Cu călcâiele tocite.

M-ascund după jaluzele
Să te caut cu privirea,
Eşti aici, nu printre stele,
Îmi defineşti nemurirea.

Verdele mă înconjoară
Cu nuanţele-i captive,
Legănându-mă într-o doară
Din o mie de motive.

Despletite sălcii lasă
Umbra să mă urmărească,
Vântul şuieră prin casă
Încercând să se-nmulţească.

Vărs pe pagină uitarea
Amăgindu-mă o clipă,
Imediat mă-nghite marea,
Verdele în valuri ţipă.

Luna cubică e verde,
N-am timp să mă rătăcesc
Norii-ncep să mă dezmierde
Ştiind ce mult te iubesc!

Piscurile mă recheamă
Deşi, aripa mi-e frântă
Nici nu-mi pasă, nu-i o dramă,
Rugul nu mă înspăimântă.

Ard o viaţă, poate două,
Văd deşi, n-aud în jur
Decât seara-n care plouă
Şi dai paginii contur.