Iubire eternă

Revine ca valul ce plânge pe mal

Se scutură-n șoaptă din ceru-nstelat,

Se-adună, se umple, dansând triumfal,

Eterna iubire cu pas cadențat.

Revine o lună, se pierde o clipă 

Se-adapă, cu stele, lucind la refuz 

Își pune izbânda, de ani, sub aripă 

Deși cerul pare de-a dreptul confuz.

Din sufletul nostru, din ochii tăi verzi,

Din anii aceia pierduți fără rost 

Rămâne iubirea, privește și crezi 

Că este eternă, nu are vreun cost!

Altă viaţă

 

 

 

te-aş tine în căuşul palmei mele
ca pe un fulg de nea pur şi fragil,
dar tu eşti înger coborât din stele
cu suflet cald şi zâmbet de copil.

pe buze te-aş purta o veşnicie
să nu grăiesc nicicând ce n-aş visa,
sub pleoape te-aş purta cu dibăcie
drumul spre soare să-mi poţi finisa.

te port în suflet ca pe o comoară
înviorată în aroma lunii,
versul meu curge-n lacrimi de vioară
dăruind altă viaţă pasiunii

Să-ţi aminteşti de îngeri

 

 

 

 

Ţi-am pus deoparte primăveri
din ierni năucitoare,
să-ţi aminteşti de mine ieri...,
mâine să-mi picuri soare.

Să-ţi aminteşti c-am investit
cum am ştiut mai bine
harul, pe care l-am primit,
să înmugurească-n tine.

Să-ţi aminteşti că n-am trecut
doar ca o adiere,
ci ţi-am lăsat ceva mai mult
decât o mângâiere.

Să-ţi clăteşti clipa îndurerată
în lacrimile mele,
să nu mă alungi niciodată,
te protejez din stele.

Să-ţi aminteşti că m-am născut
lăsând fără măsură
drumul iubirii-n absolut,
pe veci să porţi armură.

Ţi-am lăsat munca mea de-o viată
să-ţi limpezeşti privirea
să nu te rătăceşti prin ceaţă,
dorindu-ţi nemurirea.

Sfârşit de an, nu şi de veac

Eu nu-ţi voi spune c-ai greşit,
Nu mai am timp de-aşa ceva,
Dar dacă vei fi fericit
Nimeni nu te va judeca.

Totul a îngheţat de-acum
Chiar dacă nu ţi-am demonstrat
Nu are rost să mă consum
Trăind fiindcă... n-am încetat.

Mă voi retrage într-un scrin
Cu multe amintiri ciudate,
Iubindu-te tot mai puţin
Sau tot mai mult, noapte de noapte.

Nimic nu-mi va topi iubirea,
Nimeni nu mi te poate lua,
Nici lacrima, nici fericirea
Nimeni nu-mi va evalua.

Iar dacă mâine voi afla
Ceea ce ieri puteai să-mi spui,
Din zborul tău nu înceta...
Punând dantelă cerului.

Mai bine spune-mi azi ce-ascunde
Sub geana nopţii, iarba deasă
Şi lasă-mă acolo unde
Mă simt exact la mine acasă.

Aşa a fost să fie

Poate exact aşa a fost sortit să fie,
poate că n-am murit dintr-o eroare
ci m-am născut să-ţi depăn, drept simbrie
pentru a ta iubire, vers din soare.

Poate că nopţile acelea infernale
în care nu lipeam deloc geană de geană,
n-am fost sortită, pe braţele tale
să regăsesc iubirea pământeană.

Poate că zorii-aceia înlăcrimaţi
ce mă strângeau, cu dorul lor, în chingi,
au fost rescrişi, ucişi, îndureraţi
şi-au renăscut doar ca tu să-i învingi.

Poate că într-adevăr e scrisă-n stele
iubirea ce-o păstrăm, triumfătoare,
veşnic aştern în versurile mele
pentru a ta iubire, vers din soare.

Mă iartă că te-aştept

Mă iartă că te-aştept de-o veşnicie
Să-mi săruţi cerul înstelat de dor,
Să-mi dăruieşti iubirea drept simbrie
Şi braţul cald, atât de-ocrotitor.

Mă iartă că-ndrăznesc să scutur norii
Pe malul marilor oceane verzi,
Mă iartă că te-aştept de cum vin zorii
Numai o clipă viaţa să-mi dezmierzi.

Mă iartă că-ţi ascund toată durerea
Ce-o port în piept ca pe un talisman,
Că ochii tăi îmi sunt toată averea
Cu care zbor peste orice ocean.

De dor biciuită

 

 

Mi-e milă de frica ce-n tine domneşte,

Mi-e milă de visul rămas neîmplinit,

Mi-e milă de ziua ce nu se sfârşeşte

Când noaptea destramă tăceri de granit.

Mi-e milă de piatra ce n-are curajul

Să-şi verse durerea la poale de-abis,

Mi-e milă că-n grabă-şi va pierde mirajul

 Ce-n negura vremii va fii compromis.

Mi-e milă de sfera ce-n grea transformare,

Bazându-se-n taină pe mări de nisip,

Adună ca perla, pe spate culoare

Când noaptea-i adâncă şi fără de chip.

Mi-e milă de piatra pustie şi rece

Ce-ascunde pietrişul, nisipul pierdut

Sub paşii crăpaţi de vremea ce trece

Prin mine, prin tine, prin orice ţinut.

 

 Mi-e milă de sfera ce-alunecă-n grabă

Spre hăul durerii, se-ngroapă ştirbită

De seceta ploii ce veşnic întreabă

De ce mă tot las de dor biciuită?

 

 

 

Ploaia asta mă loveşte

Ploaia asta mă loveşte
Iar, cu amintirea ta,
În curând doru-mi zideşte
Sufletul şi inima.

Ploaia asta vine parcă
Dintr-un soi de ignoranţă
Sufletul mi se descarcă,
Fără nicio importanţă.

Ploaia asta vine-n şoapte
Aşa cum făceai mereu,
Surprinzând miezul de noapte...
Ploaie de la Dumnezeu.

Ploaia asta vine încă,
Tu, drumul l-ai rătăcit,
Am rămas cum ştii, o stâncă
Iubind cerul înfrunzit.

Doar ochii tăi

În august dragostea se pierde

În flăcări roşii de cuptor,

În august, lacrima e verde

Ca marea, strânsă-n al tău dor.

În august cerul e albastru

Ca norul ce s-a isprăvit,

Lăsând în urma lui dezastru

Din visul cel îngălbenit.

În august frunza pare albă

Precum o coală de hârtie,

Lovită de un fir de nalbă

Ce-a ruginit fără să ştie.

În august vântul e discret

Şoptind viorilor sonete,

Luna dezmiardă violet

Soarele prins fuior în plete.

În august apa e sărată,

Mierea de-un gri palid de dud,

Numai iubirea e furată

De ochii tăi, de-un verde crud.

Doar ei rămân veşnic ca iarba,

Oricâte luni şi ani de zile

Vor picura, vor spăla barba,

Ei, tot verzi vor domni pe file.