Nu râvni la praf de stele

 

 

 

Un robot gândea odată c-ar putea isca furtuna
Apăsând pe-un singur fulger, plămădit din fier forjat,
Să secere Carul Mare, folosindu-se de luna
Ce ne dăruie lumina şi tot cerul înstelat.

Se gândea cum să răpească argintul sfintelor stele,
Să-şi vopsească trupul rece, precum apa de izvor,
Zâmbete nevinovate, pictate în acuarele,
Se gândea cum să-şi aroge, pentru-a intra în vizor.

S-a gândit el o secundă, cu-aparatura-i bolnavă,
Cum să calce în picioare toată iarba, toţi copacii,
Cum să pună pe petale şi la rădăcini otravă,
Să distrugă tot ce mişcă, frunza, ramura şi macii.

Doar un strop de ploaie lină, peste el s-a năpustit,
Norii şi-au pierdut cenuşa, cerul s-a înseninat
Din iubire pentru viaţă, robotul a ruginit,
Doi romantici incurabili l-au şi dus la reciclat.

Nu te pune cu iubirea dacă nu-i cunoşti puterea,
S-ar putea să-ţi ruginească sufletul metalizat,
Nu râvni la praf de stele de vei dărui durerea,
Fericirea poţi atinge doar iubind cu-adevărat.