Furnica nu mănâncă în sicriu

 

 

Să-i dai unei furnici un strop de rouă
Când soarele şi-a instalat vâltoarea
E ca şi când cu braţele-amândouă
Ai picura în univers culoarea.

Degeaba-i dai oceanul plin de alge
Când s-a uscat de-atâta nepăsare
Nu-i mai sunt de folos mii de catarge,
Nici universul inundat în zare.

Să-i dai unui grăunte strop de soare
Când el e însetat până la lacrimi
E ca şi când, din curcubeu culoare
Ai lua, să îţi pictezi clipele-n patimi.

Degeaba-ncerci să stingi cu lacrimi jarul,
Să dai grăunţe când e prea târziu,
Ai irosit şi stelele şi farul,
Furnica nu mănâncă în sicriu.

 

 

 

Izvor de lacrimi sfinte

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de dor
Să-ţi privesc ochii obosiţi,
Vreau să rămâi un trecător
Cu paşi încrezători, grăbiţi.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de bine
Să te ştiu din nou fericit
Acolo, departe de mine
Cu siguranţa c-am greşit.

Nu vreau să-ţi spun ce va fi mâine
Când treptele vor dispărea,
Când vei gusta dorul de mine
Reinventând încrederea.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de groază
Când mă priveşti după perdea,
De parcă stelele visează
O altă noapte-n palma ta.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de sete
Să-ţi sorb tăcerea din cuvânt,
Să o aştern pe îndelete
Într-un poem bătut de vânt.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de rece
În lumea albă şi rotundă,
Când universul mort petrece
Iubirea pe o altă undă.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am vise,
Nici sunete pe portativ,
Când toate-aceste vor fi scrise
Şi vei citi, va fi tardiv.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am rime
Şi slove pentru-a te cânta
Nici nu visezi că-n zbor spre tine
Ating cu tâmpla şoapta ta.

Nu vreau să-ţi spun nimic în plus,
Nici slovele nu-ţi mai culeg,
Sufletul ţi-e de mult inclus
Aici, şi n-am să te dezleg.

Voi pune hamul pe cuvinte
Şi-n ele tu vei picura,
Ca un izvor de lacrimi sfinte
Ce mă mai poate bucura.

Mă faci... să cred,...

Mă faci, să cred că-s vinovată şi-adânc în suflet te-am rănit,
Mă faci, să cred că fericirea din vina mea s-a irosit,
Iar tu, de fapt, cu calmitatea din limitele neadmise
Hrănești iubirea cu otravă pe toate paginile scrise.
Mă faci, să cred că ai puterea să-mi dăruieşti suflet curat,
Iar eu, în viaţa asta mare, să te iubesc aş fi-ncetat.
Mă faci, să cred limpede totul, doar gândul meu ar fi tardiv,
Iar tu, ascuns după iubire, înfigi pumnalu-n stil parșiv.
Mă faci, să cred, că eşti cel care îmi picuri roua dimineața
Cu-a ta privire zâmbitoare, îmi luminezi toată speranța
Dar tu, de fapt eşti doar un vid, un vid plin doar cu-n gol imens
Te du, departe, mai departe, dispari din al meu univers!