Mi-e dor să-mi fii izvor

Mi-e dor s-aud şi mâine
Ceea ce-ai pretins ieri,
Să pun miezul de pâine
Pe untul sfintei veri.

Mi-e dor de transparenţă,
De adevăr curat,
Cu-atâta insistenţă
Încât, s-a înnorat.

Mi-e dor să calc pe rouă
Cu paginile goale,
Mi-e dor de-o lume nouă,
Fără porniri carnale.

Mi-e dor de clipa-ceea
De care îmi vorbeai
Şi... să nu-mi pierd ideea,
Mi-e dor de tot ce n-ai.

Mi-e dor de focul verde
În care mă scăldai,
De luna ce se pierde
Sub soarele de mai.

Mi-e dor de mângâierea
Vântului în apus,
Mi-e dor să-mi iei durerea
Privindu-mă de sus.

Mi-e dor să-mi priveşti trupul
Tremurând de uimire,
Să urlu, precum lupul
La ceas de fericire.

Mi-e dor să-mi fii izvorul
Din care să sorb vers,
Mi-e dor să-mi alungi dorul,
Să-mi fii iar univers.

Mi-e dor de focul sacru
Ce ne-a purificat,
Totul e un masacru
De când ne-am dezbinat.

Mi-e dor să-mi citeşti versul
Cum doar tu mă citeşti,
Mi-e dor să-mi redai sensul,
Şoptind că mă iubeşti.

Doar cu-o viaţă sunt datoare

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt secunda-n care zorii
Cu visele te dezmiardă,
În pofida depărtării,
Sunt aici, mereu de gardă.

Sunt un secol într-o viaţă,
O grădină într-o floare,
O frântură de speranță
Printre pletele de soare.

Sunt minutu-n care timpul
Se-oprește la pieptul tău,
Încununând labirintul
Cu-al iubirii decolteu.

Sunt un sunet din tăcerea
Nopților nemăsurate,
Picurându-ți mângâierea
Clipelor îndurerate.

Sunt iubirea, simbol sacru,
Fără plată te cuprind,
Nu voi pierii în masacru,
Nici în lacrimi nu m-aprind.

Sunt de dragoste cuprinsă
Sub aripi ocrotitoare,
N-am timp să mă las învinsă,
Doar cu-o viaţă sunt datoare.