Ajută-mă, Doamne Sfinte!

Tac, de teamă să nu-L supăr
Pe Slăvitul Dumnezeu,
Privesc, ascult, plâng şi sufăr
De norul gândului meu.

Caut să-nţeleg dorinţa
Izbitoare-a celor mulţi
Ce nu cunosc suferinţa
Celor ce păşesc desculţi.

Privesc suflete lovite
De necazuri şi durere,
Cu zâmbete zugrăvite
Pe chipuri, şi-mi dau putere.

Ei, săraci şi oropsiţi,
Ce doar Cerul îi mângâie,
Ei, îngerii înrobiţi
Cu o viaţă amăruie.

Tot ei au de dat, se pare,
Cei ce n-au pâine pe masă,
Mila Domnului e mare,
De toţi îngerii Îi pasă.

Ajută-mă, Doamne Sfinte,
Să nu trăiesc cu păcat,
Să nu îmi treacă prin minte
Vreun gând rău, necugetat!

Să privesc lumea pestriţă
Nesătulă de averi,
Cei ce cu bună ştiinţă
Îşi pricinuiesc dureri.

Ajută-mă, Doamne Sfinte
Să trec printre ei uşor,
Să rămână-n a mea minte
Lacrima îngerilor.

Să le mulţumesc de-a pururi
Că mi-au luminat fiinţa
Păşind pe-ale mele drumuri,
Văd ce-nseamnă suferinţa.

Învaţă să iubeşti!

 

 

De ce-aş lovi şi eu cu piatra,
Numai aşa... să fiu la modă?
Sau pentru că mi-ar cere-o vatra,
Născându-se noua metodă?

De ce ţi-aş pune-n spate cerul,
Cu ape, munţi şi brazi de-o şchioapă?
Pentru că s-ar afla misterul
Ce stă ascuns în bulb de ceapă!?!

Cum să-ţi strivesc voinţa clară,
Când eu sunt liberă să zbor?
De ce mi-aş face viaţa-amară,
Când sufletul ţi-e călător?

De ce-aş răni fără oprire,
Când ştiu cum doare când primesc?
Cine-şi permite să se mire
De felu-n care eu gândesc?

Nu-mi pasă dacă dai cu pietre
Să desenezi apelor cercuri,
Să desluşeşti gânduri concrete
Dezlănţuite în adâncuri.

Tu poţi să-mi pui totul în cârcă,
Cu mine nu-mi este ruşine,
Nu am sufletul de năpârcă,
Iar, Dumnezeu ştie mai bine.

El ştie lacrima să-mi toarne
Pe nopţile cu dorul crud
Dar, numai El gerul adoarme,
Stihiile să nu le-aud.

Tu, n-ai decât să te îmbraci
În orice haină îţi doreşti,
Degeaba-ncerci, n-ai ce să-mi faci,
Mai bine-nvaţă să iubeşti!

Iubind poţi deveni lumină,
Poţi strălucii ca orice stea,
Iar de te ştii fără vreo vină,
Loveşte-mă cu vorba grea!

Sfârşit necontrolat

În veacul ăsta de restrişte
Când întunericul domneşte,
Când mugurii vor să se mişte
Doar când  o frunză rugineşte...

Când epoleţii sunt de paie,
Şoaptele-s răcnete strivite
Munţii de viaţă se despoaie
Şi vorba dulce doar promite...

Când nu mai speri la nicio oază
Din toate câte-au fost cândva,
Sarcasmul între noi tronează,
Oglinda e altcineva...

Privesc în gol cu indignare
Căutând rostul goliciunii,
Aş lua o doză de uitare,
Dar lacrimile-mi ard tăciunii.

Degeaba-mi spun minţi luminate
Că mâine lumea se sfârşeşte,
N-am cum să le mai dau dreptate,
Când doar se supravieţuieşte.

Cu toţi, ne vindem pentru-o geană,
Pe-un lanţ de aur neînsemnat,
Fiindcă iubirea pământeană
S-a stins de mult, a expirat.

Toţi am murit din clipa-n care
Ne-a cuprins teama de iubire,
Neîncrederea din fiecare
Ne-a dat dorinţa de mărire.

Zadarnic mă întreb în noapte
Dacă mai sunt, dacă-am fost ieri,
Doar Dumnezeu e-n tot şi toate,
Eu unde sunt, tu ce mai speri?

Toţi am murit de mult, iubite,
Deşi niciunul n-a înţeles
Că dragostea printre morminte
Este, de fapt, drumul ales.

Sfârşitul n-are cum să vină
Fiindcă de mult s-a consumat,
E întuneric în lumină
Şi toţi păşim într-un păcat.

Pretindem doar c-avem suflare
Că dăruim ce ne-a fost dat
Dar ne lovim fără-ncetare
Într-un sfârşit necontrolat.